Socialize

Facebook
Home » Comunitate » Viata scolii » La adăpostul premiilor în ultima zi de școală

La adăpostul premiilor în ultima zi de școală


Pentru fiecare actor rostuit sub cupola Educației, mijlocul lunii iunie aduce, alături de aroma matură a teiului eminescian, emoția firească a sfârșitului de an școlar. Pe vremuri, în așteptarea ultimului clinchet al clopoțelului, elevii, mai ales cei implicați activ în actul învățării, mărturiseau că se certau atât de rău cu Moș Ene, încât bătrânul personaj mitologic refuza aproape toată noaptea să le mai arunce nisip magic peste gene, pentru a-i elibera în templul viselor… Astăzi…

Pretențiile sunt mari, așteptările părinților sunt uriașe. Simplul fapt că odrasla, care n-a deprins încă meșteșugul vorbirii, navighează haotic în lumea virtuală a telefonului inteligent sau a tabletei îi creează adultului sentimentul înfrățirii cu un Einstein în miniatură, ce dispune de argumente reale de a deveni în scurtă vreme Stăpânul inelelor. În aceste condiții, părinții ajung adeseori să-și ducă pruncii la școală nu pentru că acest lăcaș i-ar pregăti pe cei mici pentru o viață dezvoltată armonios într-un viitor complicat, ci pentru că niște legi obtuze îi forțează să piardă vremea  într-o instituție pe care o consideră perimată, aproape arhaică. Copiii aud, văd și simt repulsia adulților, iar de multe ori ajung să pășească în școală cu dezgustul suveran al celui care le știe pe toate. Prin mijlocirea părintelui, în mintea proaspătului școlar se cristalizează mitul inutilității școlii. Tu, omul de la catedră, până ajungi să-i conturezi elevului un profil uman capabil să-și valorifice eficient potențialul, ești obligat să lupți și cu mentalitatea unui părinte care, lovit de furia necruțătoare a vremurilor, a căpătat acea încrâncenare păguboasă a omului care nu mai crede în nimic. Un anume nihilism, o negare agresivă a oricăror norme și valori –  dar fără a oferi alternativă! –  a devenit mai mult decât altădată un laitmotiv (și) al oamenilor din spațiul românesc, răsfrânt cu efecte distructive asupra propriilor copii. Privit din afară, spectacolul seamănă într-un fel cu acțiunea din romanul ,,Părinți și copii“, de Ivan Turgheniev, unde personajul principal, Bazarov, sfidează existența oricărei autorități, refuzând morala, știința, tradiția, legea. Probabil scriitorul rus ar zâmbi văzând câți Barazovi își așteaptă zilnic mlădițele în poarta școlii românești, scuipând semințe și mângâind zestrea de pietre din buzunare…

Așadar, iunie mustește de nerăbdarea cufundării în parfum de vacanță, când cataloagele școlare se rotunjesc. Dar ce faci tu, Dascăle, în ultima zi de școală? Prezinți realitatea într-o evaluare justă a rezultatelor elevilor, riscând să-ți minezi relația cu părinții și comunitatea locală, dacă ești din mediul rural, sau  garnisești momentul la adăpostul unor diplome și distincții de la niște concursuri care, cu mici excepții, știi bine că nu au nicio relevanță?

Uf, bine că s-a terminat și anul acesta, fără prea multe pietre ori călimări cu cerneală pe pereții instituției. La anu’… ’om mai vedea, poate în școala românească reconfigurăm spațiul tenebros, revelat de William Golding în ,,Împăratul muștelor“. Ce-ați zice de o insulă a libertății, amprentată de responsabilitate în speranță?

Prof. Alina-Mihaela COJOCARU, Botoșani