Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » La ceasul aniversării Unirii din 1859

La ceasul aniversării Unirii din 1859

În fiecare an de 24 ianuarie – zi intrată, practic, în  conștiința națională ca un reper de seamă pe drumul constituirii României moderne – se organizează serbări și manifestări specifice, se spun poezii, se cântă și se dansează Hora Unirii, politicienii țin discursuri, media lansează apeluri la unitate și concordie. Dincolo de emoție și mândrie stă însă memoria unui efort absolut național, pe care înaintașii au știut să îl manifeste în momentele cele mai importante ale trecutului neamului. Ar fi însă foarte bine să înțelegem că Unirea de la 1859 nu ar fi fost posibilă dacă diplomați și oameni politici din Principate, dar și exilați politici răspândiți în capitalele Europei Occidentale nu ar fi speculat interesele divergente ale Marilor Puteri europene.

Și chiar dacă poetul grec antic Eschil nu pare să aibă nimic de a face cu Unirea din 1859, îmi permit să invoc aici cuvintele sale celebre – „Dacă puterea se uneşte cu dreptatea, ce poate fi mai presus de această unire?“, pentru că este aici un mesaj foarte important, și anume unirea face casă bună cu dreptatea.

Nu mai este un secret pentru nimeni că la 24 ianuarie, românii  celebrează Unirea Principatelor Române din anul 1859 – denumită şi „Mica Unire“, realizată  prin persoana domnitorului Alexandru Ioan Cuza, un act de voinţă politică clară a societății din ambele principate româneşti, Moldova şi Ţara Românească, de fapt, prima etapă în crearea statului unitar român modern. Prin Unirea Moldovei cu Muntenia a prins viață un ideal scump poporului nostru, după  spusele lui Nicolae Bălcescu „visarea iubită“ a marilor noștri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și mulți alții. După mai mulți ani în care atitudinea marilor puteri ale Europei a marcat mai mult sau mai puțin pașii spre îndeplinirea acestei dorințe naționale, profitându-se de un context favorabil, România avea să devină un stat modern, corelând importante elemente ale civilizației occidentale în viața românilor.

Proiectul Unirii Moldovei cu Ţara Românească a apărut mult înainte de 1859. Și aceasta chiar prin unele elemente la prima vedere lipsite de o importanță deosebită. La 1 ianuarie 1848, Gheorghe Bibescu, principe al Țării Românești (1843-1848), a desființat vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între Moldova și Muntenia. Cu șase ani înainte, în 1842, s-a publicat un proiect de unificare al măsurilor și greutăților. Mai apoi, în septembrie 1845, la Biserica Sfântul Ioan din Piața Unirii, din Focșani, chiar lângă borna de hotar, s-a oficiat cununia domnitorului muntean Gheorghe Bibescu, naș de cununie fiind Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei (1834-1849).

În 1848, în programul revoluționarilor din Cernăuți, în Bucovina, intitulat Dorințele Partidei Naționale din Moldova, moldovenii considerau unirea ca fiind „cheia bolții fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național“. După înfrângerea revoluției pașoptiste, revoluționarii aflați în exil au întreprins numeroase acțiuni, prin care au promovat ideea unirii românilor în fața Marilor Puteri. Liderii generaţiei paşoptiste au acţionat sistematic, ani de-a rândul, pentru a atrage atenţia Puterilor occidentale. Fiind de orientare diferită – conservatori sau liberali, aceștia au promovat o agendă naţională, pe care au urmat-o cu încăpăţânare. Astfel, au fost trimise memorii împăratului Napoleon al III-al Franței și prim-ministrului britanic Palmerston, au fost publicate o serie de reviste: România viitoare (Paris,1850), Junimea română (Paris,1851),  Republica Română (1851/1853, Paris/Bruxelles. La Londra, idealurile de unire ale românilor  au fost diseminate prin afilierea la Comitetul Central Democratic European din Londra, care-și propunea provocarea unei noi revoluții la nivel european.

După 1853, mare parte a revoluționarilor s-au întors în țară și au constituit Partida Națională, care a militat pentru îndeplinirea idealului unionist. S-au constituit „Comitetele Unirii“ în Moldova și Țara Românească. O vastă propagandă unionistă au desfășurat publicațiile ieșene România literarăSteaua Dunării și Românul, apărut la București. Circulația ideilor despre unire în spațiul românesc a căpătat importantă după sfârșitul Războiului Crimeei (1853-1856), când Marile Puteri au dorit amplasarea unui stat tampon, pentru a impune un echilibru între Rusia și Imperiul Otoman. Prin articolul 24 al Tratatului de pace de la Paris (martie 1856) s-a prevăzut organizarea unei consultări a populației cu privire la Unirea Principatelor, iar la articolul 26 se menționa înființarea armatei naționale pentru a menține ordinea și a apăra frontierele.

În perioada următoare au fost convocate Adunările ad-hoc, forurile în care locuitorii Principatelor au fost consultați în privința Unirii. Rezultatul consultării, consemnat în Rezoluțiile adoptate, a fost pe deplin favorabil Unirii. După ce au luat act de voința românilor, Marile Puteri au organizat în capitala franceză, în perioada mai-august 1858, a conferință a ambasadorilor Puterilor Garante. Conferința a adoptat Convenția de la Paris, prin care unirea Principatelor românești era recunoscută doar formal, sub denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Unirea nu era deplină, convenția menționa pentru cele două state domni, guverne și parlamente separate. Principatele se aflau în continuare sub suzeranitatea Porții, dar era instituită o garanție colectivă a Marilor Puteri.

Mișcarea unionistă din Principate a văzut în alegerile domnilor miza cea mai mare. Aleșii Partidei Naționale, care dominau Adunarea Electivă din Moldova, l-au propus drept candidat pe Alexandru Ioan Cuza, chiar în detrimentul unor unioniști deciși, și anume Vasile Alecsandri și Costache Negri. O parte din deputații conservatori, susținători ai fostului domnitor, Mihail Sturdza, nu au participat la vot, iar cealaltă parte a susținut candidatul Partidei Naționale. Astfel, la 5 ianuarie 1859, toți cei 48 de deputați prezenți l-au votat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei. Cunoscutul om politic Anastase Panu scria că „mulți au suferit, mulți au căzut în luptele secolelor! Pământul României e plin de martiri necunoscuți; dar din acele suferinți a ieșit o voce; din acele lupte a urmat o datorie; din pământul ce călcăm s-a ridicat o pulbere, ca aceea care a dat naștere Grecilor, și toate, toate au concurs acum la învierea României!

În Țara Românească,  conservatorii  dominau Adunarea Electivă, prin cele 46 de mandate, din totalul de 72. Liberalul Dimitrie Ghica și-a convins colegii să susțină candidatul Partidei Naționale și să-și retragă propriul candidat, pe Nicolae Golescu. Conservatorii, la presiunea manifestanților  mobilizați de liberali, sub zidurile clădirii Adunării, și-au retras propriii candidați, pe Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Astfel, Alexandru Ioan Cuza avea să fie ales și la București, la 24 ianuarie 1859, când cei 64 de deputați prezenți l-au votat în unanimitate ca domn al Țării Românești.

Când, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este recunoscut ca domn şi de către munteni, Mihail Kogălniceanu trăia  împlinirea idealului Unirii. Cu ocazia actului de o uriaşă importanţă în viaţa ţării, Kogălniceanu spunea cu emoţie: „Această religiune politică, domnilor, nu o profesez de astăzi, de ieri; eu, douăzeci de ani mai înainte, în 1837, în «Istoria Ţărilor române», am pledat pentru cauza Unirii. La 1840 am fondat «Dacia Literară», menită de a pregăti Unirea între deosebitele ramuri ale familiei române. La 1848, ca redactor al «Dorinţelor partidei naţionale din Moldova», emigrată în Cernăuţi, am înscris că cea mai mare dorinţă e coroana marilor reforme: Unirea Principatelor. La 1855, am fondat «Steaua Dunării», cel întâi ziar politic, pe al cărui steag era înscris: Unirea… La 1856 şi 1857, când unioniştii erau persecutaţi în averea şi persoana lor, eu am fost membru activ al Comitetului Central al Unirii din Iaşi“.

Pilonii Unirii, în concepţia lui, au fost sudaţi cu dragoste de neam şi de pământ, cu setea mare de libertate şi independenţă, cu cunoaşterea profundă a istoriei noastre zbuciumate, cu lupta pentru adevăr. În „Discurs cu privire la acordarea de drepturi politice pentru toţi locuitorii ţării“, ascultându-l pe logofătul Sturza, care specula în cuvântările sale că este român şi că vorbeşte româneşte, M. Kogălniceanu zice: „Neam de neamul meu a fost român… însă chestia nu este cine este român mai mult sau mai puţin, pe băncile adunării, noi nu suntem veniţi decât ca români: chestia este cine apără o idee mai dreaptă“.

Deși Unirea avea să fie realizată în 1859, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, recunoașterea ei internațională s-a lăsat așteptată. La 24 noiembrie 1861, Poarta, ca putere suzerană, a recunoscut unirea principatelor, dar doar pe timpul domniei lui Cuza. Între 1859-1862 s-au adoptat numeroase măsuri legislative și administrative pentru desăvârșirea Unirii. La 22 ianuarie 1862, s-a constituit la București un guvern unic, condus de Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862, un Parlament unic. Având constituite cele două instituții, fundamentele pentru orice stat, România deschidea calea reformelor pentru societatea românească. Cele mai  importante au fost reforma electorală și agrară (1864) și secularizarea averilor mănăstirești (1863).

Cuza reprezintă simbolul unei generaţii, care cu mult curaj şi dăruire a pus bazele statului român modern. El este clar unul din înaintașii la care cred ca mulți dintre politicienii României ar trebui să se raporteze, fie și în domeniul ideilor, căci în vremuri grele a izbândit să întreprindă reformele fără de care noua structură statală nu avea cum să reziste.