Socialize

Facebook
Home » Institutii » Casa Corpului Didactic » La mulți ani, Ica!

La mulți ani, Ica!

„Pentru ca să existe frumuseţe a chipului, claritate a cuvântului, bunătate şi fermitate a caracterului e nevoie de umbră ca şi de lumină. Nu‑şi sunt duşmance; ci mai degrabă se ţin prieteneşte de braţ, iar când lumina dispare, umbra păleşte la rândul ei.“  (Friedrich Nietzsche)

Pot spune că viaţa mea de până acum, fără să aibă un parcurs lin, a fost una care este la plus. Mai ales când ştii să vezi în provocări partea pozitivă. Balanţa înclinată spre partea pozitivă nu a fost generată de parcursul profesional, ci de cel familial. Familia este cea care mi‑a asigurat echilibrul şi prin care mă simt împlinit.

De curând am fost întrebat cum am reuşit să am o relaţie atât de solidă cu fiul meu, pe care îl felicit pentru că, oricât am încercat să‑l pun pe coordonatele conformismului – defect profesional, a rezistat cu stoicism şi refuză să trăiască o viaţă pe care i‑o imaginam şi îşi asumă riscurile propriilor decizii.

Răspunsul la întrebare este că în paharul de apă, care pare lină de la un observator extern, sunt multe furtuni pe care nu le ocolim, le înfruntăm. În această înfruntare zilnică, uneori explozivă şi care aduce şi durere de fiecare parte, există o parte însemnată de catharsis.

Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci despre mama.

Am recunoscut mereu că sunt tarat, având o problemă legată de memoria afectivă. Aproape toate amintirile mele se estompează şi doar repetarea lor le păstrează într‑o formă care îmbracă mai mult hainele unor poveşti. Ceea ce nu se estompează sunt sentimentele şi învăţăturile, acestea sunt independente de amintiri. Pentru că nu sunt superificiale.

Tocmai de aceea vreau să profit că nu trebuie să‑mi amintesc de mama, ea tocmai împlinind 80 de ani şi fiind parte a vieţii mele, chiar dacă discret, distanţat. De altfel, discreţia şi dedicaţia cu care a construit pas cu pas familia din care fac parte sunt elementele esenţiale ale fericirii mele de astăzi. De la ea am învăţat că umbra nu este un lucru rău, îţi permite să creşti poate fără strălucire, dar în siguranţă. Totul este să găseşti umbra potrivită, cea care să te înveţe să fii umbra potrivită pentru cei dragi ţie.

Iar mama este un învăţător bun.

Şi în viaţă, şi ca profesiune. Pentru că a ştiut să iubească, înainte de a se iubi pe sine. La bine şi la greu. Pentru că a ştiut să renunţe, fără a renunţa la sine. Pentru că a avut puterea să rămână bună într‑o lume nebună. Iar mama este… ceea ce este cel mai important. Sunt multe forme de a iubi şi cred că a spune te iubesc, mamă se pierde într‑o serie de te iubescuri pe care viaţa mi le‑a favorizat. Ceea ce vreau cel mai mult să‑i spun este că vreau să nu am ce‑i spune încă mult timp. Pentru că am nevoie de umbră.

P.S. Cel mai frumos cadou primit vreodată de mama mea nu i l‑am putut face eu, ci fiul meu, când din mamă a devenit Ica. La mulţi ani, Ica!

Prof. Gabriel Vrînceanu