Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » ,,Lecţia“ străzii

,,Lecţia“ străzii

Nu îmi arog competenţa necesară pentru a judeca manifestaţiile de stradă din perspectivă politică sau civică. Există cohorte de experţi, comentatori şi lideri capabili s‑o facă şi să extragă toate învăţămintele. Am privit lucrurile din perspectiva strictă a ideii de educaţie, în sensul ei larg, ca simplu profesor, adică educator al generaţiilor juvenile. Când faci o viaţă numai asta, este limpede că ţi‑ai cristalizat un set de convingeri şi de valori pe care nu le mai poţi părăsi.

Premisa de lucru se întemeiază, în cazul de faţă, pe o întrebare simplă şi gravă: „Educaţia familială a coborât în stradă?“. Peste o vreme, expresia paremiologică românească „cei şapte ani de acasă“ va trebui să fie modificată în ,,cei şapte ani de stradă“, generată şi consfinţită de evenimentele de la începutul lui 2017. S‑a vorbit în aceste zile fierbinţi, fie pe ton patetic şi satisfăcut, fie cu inflexiuni alarmante, despre marşul copiilor. Cu ce au greşit minorii pentru a fi antrenaţi în jocurile periculoase ale adulţilor? În Piaţa Victoriei din Capitală – spaţiu public, deci al tuturor – au apărut cărucioare cu bebeluşi, dar şi ante‑preşcolari, copii de grădiniţă, de şcoală primară, de gimnaziu şi desigur liceeni. Ce căutau ei aici? Singurul răspuns corect: erau folosiţi, manipulaţi de susţinătorii legali, părinţi ori bunici. S‑au căutat răspunsuri la această soluţie originală folosită de manifestanţi. Sunt copiii o pavăză, un scut uman protector? În faţa cui? Sunt ei o provocare pentru organele de ordine? Nu cumva este la mijloc o manevră ostentativă şi cinică a protestatarilor? Tradusă semantic, aceasta ar putea suna aproximativ aşa: Nouă nu ne este frică de nimeni şi nu ne pasă de autorizări legale, fiindcă noi suntem justiţiarii noului ev! Simplul fapt că ne aflăm în stradă ne conferă toate drepturile şi nicio obligaţie! Copiii sunt ai noştri şi ca atare noi decidem ce facem cu ei! Oricum i‑am spune – iresponsabilitate, imprudenţă, tupeu, aroganţă –, atitudinea adulţilor veniţi cu minorii în piaţă sfidează normele educaţiei elementare şi ucide speranţa în mai bine. Dacă pervertim şi copiii, nu mai este nimic de făcut. Rămâne frapantă imaginea în oglindă: câte un copil sau un adolescent dând flori jandarmilor. Emoţionant şi nedumeritor: minorii au devenit mesagerii păcii sociale? Mai sunt adulţii conştienţi de responsabilitatea lor civică? Într‑o seară a violenţelor (spontane? premeditate?) au apărut parcă din grote antediluviene grupuri de microbişti (ultraşi) decişi să impună ordinea lor, adică bătăi, urlete, pietre, bucăţi de gheaţă, petarde, un arsenal „clasic“ pe stadioane. Interesantă este judecata din mentalul colectiv: ei nu sunt oameni, ci microbişti, adică o faună urbană eliberată de orice răspundere, setată prin ADN să provoace dezordine. Vocaţia lor nativă: să se bată cu jandarmii. Nişte cyborgi acefali… Corelativ, la proteste logica trebuie să funcţioneze invariabil pe dos: o tânără din afara sferei revoltaţilor le‑a adresat acestora cuvinte deloc măgulitoare. Reacţia lor a fost promptă şi de o duritate ieşită din comun. Simplul fapt că se află în stradă le conferă atribute supraumane. Ei au voie să insulte oricât şi oricum, ceilalţi nu. La fel de instructivă este şi disocierea maniheistă. La un moment dat, existau concomitent două grupuri de protestatari: unul în Piaţa Victoriei, altul la Cotroceni. Manifestanţii de lângă palatul prezidenţial erau, desigur, penibili, răi, mizerabili; ceilalţi – buni, exemplari, exponenţii revoltei sublime. Tristă dihotomie, susţinută vehement de elitiştii ultimului val.

Prezenţa copiilor în Piaţa Victoriei l‑a îndreptăţit pe preşedintele României să constate aforistic: „Este o lecţie de democraţie“. O lecţie discutabilă, după opinia noastră, fiindcă morala fabulei este dură şi periculoasă. „Felicit părinţii care şi‑au adus copiii în stradă!“, spune preşedintele, care este – cum ştim – profesor. Ce au aflat minorii prezenţi la proteste, învăţăminte utile mai târziu, în viaţă? Că pot participa la acţiuni neautorizate, deci ilegale, fără nicio consecinţă neplăcută; îi pot insulta în fel şi chip pe cei care nu sunt în stradă, îi pot caricaturiza pe liderii politici, ridiculiza, prezenta în posturi umilitoare (în cătuşe, în zeghe, în dosul unor gratii, în dube specializate; îi pot transfigura în Hitler ori în alte figuri sinistre ale istoriei) şi nu vor păţi nimic; în spaţiul magic al pieţei publice, ei sunt liberi să strige oricât de vulgar, să ţipe, să blocheze circulaţia şi chiar să arunce în jandarmi cu obiecte contondente, să împingă tomberoane stradale, să incendieze, să disloce borduri şi în general să provoace dezordine, ştiind că gesturile anarhice sunt preludiul necesar al haosului. Exemplară lecţie de viaţă!

Mai află minorii, cu această ocazie, că microbiştii alcătuiesc o specie umană aparte, ei sunt justiţiarii fără lege şi pot acţiona discreţionar în spaţiul public, având scuza majoră că sunt ultraşi, adică extratereştrii stadioanelor, unde nu domnesc legea şi ordinea, ci bunul‑plac şi isteria colectivă. La adăpostul anonimatului, în mulţime, poţi da frâu liber instinctelor primare, te poţi defula în voie şi dacă momentele sunt prielnice, poţi „ataca“ instituţiile statului, simboluri – nu‑i aşa? –  ale răului.

Şcoala străzii degajă astăzi o lecţie amară pentru oamenii normali, paşnici, răbdători, cei care încă nu şi‑au pierdut nădejdea într‑o Românie a tuturor, plasată într‑o lume convulsionată, străbătută periodic de seisme socio‑economice şi politice, de spectrul terorist, de ură şi intoleranţă. Numai lumina raţiunii ne poate salva.

 Teodor PRACSIU