Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Lecția Unirii, în epoca dezbinării naționale

Lecția Unirii, în epoca dezbinării naționale

Revoluția de la 1848 a evidențiat faptul că obiectivul fundamental al românilor era unitatea politică națională. În condiții extrem de dificile, generația pașoptistă a elaborat o strategie de succes pentru atingerea acestui obiectiv, Unirea urmând să fie realizată pe etape, în funcție de conjunctura internațională și cu sprijinul unor mari puteri. Primul pas în materializarea strategiei pașoptiste l-a reprezentat Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu arătând în „Dorințele partidei naționale din Moldova“, că unirea Moldovei cu Țara Românească este „cheia boltei fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național“. Ocazia realizării Unirii a fost reprezentată de războiul Crimeei (1853 – 1856), încheiat cu înfrângerea Rusiei de către o coaliție franco-anglo-turco-piemonteză.

 

Apariția unui nou raport de forțe în Europa a permis românilor să transforme problema Unirii într-o problemă europeană, să modifice statutul Principatelor. Pașoptiștii au reușit să scoată Principatele de sub condominiul ruinător ruso-turc și să le plaseze sub regimul garanției colective a celor șapte puteri dominante în Europa. Tratatul de pace de la Paris (1856) a adus, în premieră, consultarea populației Principatelor în problema Unirii, precum și reprezentarea țărănimii în parlamentul consultativ. Astfel, au fost alese Divanurile ad hoc în 1857, acestea solicitând Unirea Moldovei și a Țării Românești într-un stat numit România, condus de un principe străin aparținând unei dinastii europene, cerere urmărind să pună capăt luptelor interne pentru putere și să asigure sprijinul unei mari puteri pentru cauza națională. Cum marile puteri nu s-au înțeles în problema Unirii Principatelor, a fost nevoie de organizarea unei conferințe la Paris, în 1858, în urma căreia a fost adoptată o convenție, care accepta unele elemente de unitate, dar nu dădea curs cererilor esențiale ale românilor, Principatele urmând să aibă fiecare câte un domn, câte o adunare legislativă, câte un guvern și câte o capitală. Noii domni urmau să fie aleși de adunările elective, întrunite la Iași și la București în ianuarie 1859. În ciuda prevederilor Convenției de la Paris, românii au dat dovadă de inteligență politică și au pus în practică ceea ce Nicolae Iorga a numit „sistemul faptului împlinit“. Cum Convenția nu interzicea alegerea aceluiași candidat ca domn în ambele Principate, unioniștii l-au ales pe colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), apoi ca domn al Țării Românești (24 ianuarie 1859). În acest fel, acum 160 de ani s-au pus bazele statului național modern român, nucleul unificator al națiunii române.

Cum au reușit românii să-și impună voința lor Europei? Este utilă lecția Unirii de acum 160 de ani politicienilor de astăzi? Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să cunoaștem câteva aspecte istorice relevante.

În primul rând, politicienii de atunci luptau pentru realizarea idealului național pe baza unei strategii bine puse la punct. Avem astăzi așa ceva? De un an, vedem că singura preocupare a politicienilor noștri este exclusiv legată de alegerile prezidențiale. Cât privește conștiința istorică și patriotismul respectivilor domni, acestea au fost relevate de ignorarea celebrării Centenarului și a 160 de ani de la Unirea Principatelor. Nu mai vorbim de faptul că niciunul dintre cei patru miniștri ai educației din ultimul an nu a simțit nevoia să spună câteva cuvinte despre momentele istorice amintite și să amelioreze cumva statutul Istoriei ca disciplină identitară.

Apoi, dacă atunci pașoptiștii au știut să facă lobby pentru cauza românească în Anglia, Prusia, Franța, reușind să câștige și sprijinul împăratului Napoleon al III-lea, sprijin care s-a dovedit decisiv pentru anihilarea opoziției Turciei și Austriei față de dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, astăzi, lupta politică internă este transferată la nivelul Uniunii Europene, cu consecințe dezastruoase pentru imaginea țării și a intereselor naționale. Probabil că dubla alegere din ianuarie 1859 ar fi fost imposibilă dacă politicienii de atunci nu ar fi reușit să treacă peste rivalități și interese mărunte. Astăzi, din păcate, politicienii nu reușesc să conlucreze în promovarea României pe plan extern, nereușind să depășească disputele interne și interesele meschine.

Nu în ultimul rând, se cuvine subliniată solidaritatea românească de atunci, voința de unire a românilor, rolul națiunii în realizarea actului din 1859. Chiar dacă astăzi unii apreciază că națiunea a fost inventată, iar Unirea a fost rodul unei elite, trebuie să spunem că Unirea de atunci ar fi fost imposibilă fără suportul națiunii române. Acest adevăr a fost clar exprimat de către Mihail Kogălniceanu în 1863, când arăta că „Unirea este actul energic al întregii națiuni române…Unirea națiunea a făcut-o…

În ceea ce privește reflectarea istoriei naționale în programele și manualele școlare de Istorie pentru clasa a XII-a, vom observa doar că nu există nicio referire la națiunea română, conștiința națională, unitatea națională, ori la statul național, care a fost înlocuit cu „statul modern“. Dimensiunea națională a fost, astfel, cu totul eliminată din reconstituirea trecutului nostru. La liceu, Unirea Principatelor este tratată în manualele școlare în câteva rânduri, insistându-se excesiv pe aspectele juridice legate de Convenția de la Paris. Nu există o prezentare a contextului și etapelor Unirii, a personalităților implicate, a semnificațiilor pentru națiunea română. O astfel de tratare a unui moment crucial din devenirea națiunii române este absolut firească, în condițiile în care în profilul de formare al elevului din învățământul preuniversitar nu găsim competențe legate de identitatea românească, patrimoniul național, cultura, valorile și tradițiile poporului român, acestea fiind înlocuite cu competențe legate de diversitate, interculturalitate și diferența de gen! Mai mult, în loc de competențele legate de limba română, singura limbă oficială în România, profilul de formare are în vedere o așa zisă „limbă maternă“, ceea ce înseamnă că elevii români de naționalitate maghiară nu au nevoie, în România, să cunoască limba română, limba oficială a statului!! Astfel, profilul absolventului pare a fi proiectat pentru un mozaic multicultural imaginar, fără legătură cu identitatea românească, deși peste 90% din elevii școlii românești au această identitate. Recent, academicianul Eugen Simion arăta că de trei decenii românitatea trăiește o mare criză morală și identitară, atrăgând atenția că spiritul românesc e pus în discuție prin noua pedagogie demoralizantă promovată în școală.

Cu toate acestea, la ceas aniversar, sperăm în mintea cea de pe urmă a românului aflat în funcții decizionale. Poate că ceea ce au izbândit înaintașii noștri în acel ianuarie 1859 va fi un imbold pentru ceea ce avem de făcut în viitor.

Constantin TOADER