Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Legea, ca un manual de întrebuinţare a şcolii

Legea, ca un manual de întrebuinţare a şcolii

Într-o forfotă de pregătire legislativă pentru sistemul educaţional, proiectele sau, în orice caz, intenţiile se calcă pe picioare şi se contrazic între ele. Pe căi diferite, au ajuns la parlament proiectul unei legi care prevede reducerea numărului de ore şi proiectul unei legi care cere introducerea unor ore peste ce există în prezent. Preocuparea de a stabili prin lege câte ore şi la ce materii trebuie să înveţe elevii duce legislaţia educaţiei spre aspectul unui manual de întrebuinţare a şcolii, din acelea cu detalii până la indicaţia de a nu lăsa ambalajul la-ndemâna copiilor. Pe de o parte, se vorbeşte despre autonomie în decizie, curriculum la alegere, creativitate, adaptare, dar, pe de altă parte, chiar prin Legea educaţiei sunt drămuite orele săptămânale pe clase, iar prin cine ştie ce altă lege se impun ore.

De bine ce a fost returnată în parlament legea care modifica Legea nr. 1/ 2011 a educaţiei naţionale prin micşorarea numărului de ore, în acelaşi timp a fost înregistrat la Camera Deputaţilor proiectul unei legi care ar creşte numărul de ore, din moment ce ar urma să prevadă introducerea încă unei discipline obligatorii: educaţie şi cultură media. Se preconizează să se facă la clasele a VI-a şi a IX-a câte o oră pe săptămână. Ar fi o materie la care elevii să înveţe cum să identifice ştirile false şi să cunoască fenomenul fake news. Că ar fi încă o materie care să-i înveţe pe viitorii cetăţeni „să identifice“, nu să facă ceva, ţine de banalitate, pentru că aşa funcţionează cvasitotalitatea şcolii noastre de azi. De luat în seamă cel puţin cu o anumită tresărire, dacă nu cu îngrijorare legată de calea spre care e condusă şcoala, e întoarcerea spre învăţământul politico-ideologic de altădată, renăscut prin disciplina educaţie socială din planurile de învăţământ (cu seria, pe clase, formată din gândire critică şi drepturile copilului, educaţie interculturală, educaţie pentru cetăţenie democratică, educaţie economico-financiară) şi prin opţionale care fac educaţie pentru drepturi, arată direcţii considerate adevărate, şterg diferenţe, nuanţe şi ierarhii, permit aflarea a câte ceva care se sugerează că altfel e ţinut ascuns. Îndeamnă la a presupune încadrarea în această categorie a disciplinei propuse faptul că ea ar urma să prevadă „formarea unui me­canism critic şi analitic de recepţionare a ştirilor, iden­tificarea manipulării informaţiei în beneficiul unor interese extremiste sau antidemocratice, filtrarea unor informaţii care au scopul final îngrădirea şi ameninţarea unor drepturi fundamentale şi identificarea ştirilor false“. Astfel ar urma să-şi găsească un nou mijloc de accentuare educaţia care se poartă, pentru suspiciune, vigilenţă, revendicare, tinerii urmând să fie formaţi de data aceasta „să identifice manipulările informaţiei în beneficiul unor interese extremiste sau antidemocratice, să filtreze unele informaţii care au ca scop final îngrădirea şi ameninţarea unor drepturi fundamentale“.

Proiectata disciplină ar urma să fie predată de profesori de limba şi literatura română, istorie, cultură civică, filosofie. Enumerarea duce cu gândul la o întâmplare din vremea dusă, întâmplare despre care, vorba lui Neculce, „cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine“: cică un inspector general, exasperat de insistenţa unei profesoare în a i se găsi ore de suplinire pentru predarea limbii străine în care avea specializare şi nu a limbii la care i se ofereau ore şi pe care nu o ştia, i-a aruncat acelei profesoare o vorbă de felul „doamnă, sunteţi de limbi moderne, trebuie să acceptaţi orice limbă unde se găsesc ore“.

Până la educaţie prin îndoctrinare sub mirajul ştirilor, ar fi bine ca elevii să fie învăţaţi cum să înţeleagă un enunţ în general şi cum să tragă din el semnificaţii. Cât priveşte „ştirile“, folositor ar fi să înveţe că ele nu au cum „să redea“ realitatea (deşi aşa ceva li se tot spune), ci o reflectă. Le-ar fi de asemenea folositor să sesizeze în ceea ce aud, văd, citesc nepotrivirile dintre ce li se prezintă şi cum li se prezintă, precum şi greşelile de lexic, de adresare, de a răspunde. False pot fi nişte „ştiri“ de la televizor, de pe on-line etc., nu neapărat pentru că au în ele ceva „extremist“, „ameninţător“ sau „antidemocratic“, ci false în sensul că, pur şi simplu, ceea ce spun nu este aşa, nu s-a întâmplat aşa, nu se numeşte aşa, nu înseamnă aşa ceva. Până să fie vigilenţi la fake news (altfel zis, până să-şi accentueze sensibilitatea care şi aşa li se cultivă, într-o lume a educaţie prin hipersensibilizare), elevii ar fi mai nimerit să fie învăţaţi să nu preia ceea ce li se oferă cu duiumul şi cu seninătate în „ştiri“ şi de acolo în referate, conferinţe etc., de felul considerării că „emigrant“ şi „imigrant“ înseamnă acelaşi lucru, că unde auzim şi citim despre cutare „deportat“ e vorba de fapt de un „expulzat“, că „sau“ nu merge în loc de „şi“, că „ar putea să…“ e altceva decât „s-ar putea să…“, că prepoziţiile au un anume rost care e de respectat, că „fie… cumva“ nu se poate cu „sau… altcumva“, ci numai corelat cu „fie… altcumva“, la fel cum „atât… X“ reclamă un „cât şi… Y“, iar „pe de altă parte“ trebuie să fi avut înainte un „pe de o parte“, că virgulele nu se aruncă în exces, că „lecturează“ şi „concluzionează“ numai (nu eşti mai elevat dacă zici „doar“) cei trecuţi rar pe la şcoală, că perifrazele forţate supără mai rău decât repetiţiile pe care vor să le evite, că „fix“ şi „deja“ au ajuns ticuri, că un enunţ cât de scurt, odată scris pentru a fi expediat, cere neapărat o ultimă citire pentru înlăturarea inerentelor greşeli; altfel – caz notoriu, recent, guvernemental şi european – poţi să ceri confirmarea până în ianuarie 2018 a unei invitaţii transmise în ianuarie 2019.

Florin ANTONESCU