Socialize

Facebook
Home » Noutati » Legea Educației Naționale, între iluzie și salvare

Legea Educației Naționale, între iluzie și salvare

Legea educatiei nationaleModificarea Legii Educației Naționale este cerută tot mai insistent de la nivelul celor care o aplică, al celor care beneficiază și (destul de frecvent) al celor care suferă de pe urma diverselor ei prevederi. În general, sunt atacate încărcarea nefirească a mecanismului birocratic și restrângerea unor drepturi ale salariaților. Altfel spus, ceea ce se dorește a reprezenta element de progres a fost conceput greoi și, de fapt, face mai complicată funcționarea sistemului decât până să existe actualele prevederi. Sub numeroase aspecte, construcția legii în forma din acest moment reprezintă un regres față de ceea ce era prevăzut anterior. În condițiile actuale, de criză economică prelungită (fără a mai lua în seamă criza de ordin moral, cultural, intelectual, devenită mod de a fi), o lege considerată în sens așa de larg defectuoasă, adică defavorizantă, este cu atât mai greu de acceptat și mai ales de aplicat.

Concentrarea preocupării sindicale asupra modificării Legii Educației Naționale este de remarcat prin orientarea spre concretizare. Federația Sindicatelor din Educație Spiru Haret încadrează semnalele ferme pe care le transmite către Executiv referitor la nivelul inacceptabil al salarizării cu o serie de propuneri legislative clare. Astfel, președintele FSE Spiru Haret, Marius Nistor, atrage atenția, din nou, „că veniturile din învățământ sunt cu circa 30% mai mici decât erau în 2009, în condițiile în care ceilalți bugetari și-au recuperat tăierile salariale”. În același timp, revendicările (la zi, însă reiterate programatic de atâta timp) impun rezolvare printr-o nouă așezare a reglementărilor. Este vorba despre „alocarea a 6% din PIB pentru învățământ, o lege specială pentru salarizarea personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, debirocratizarea actului educațional, depolitizarea sistemului de învățământ preuniversitar și deblocarea reală a posturilor didactice auxiliare și nedidactice”.

La rândul ei, Federația Sindicatelor Libere din Învățământ – FSLI enumeră o serie de revendicări cu trimitere directă la o necesară reașezare a legislației:

„Reintroducerea normei de predare de 16 ore pe săptămână pentru personalul didactic care are peste 25 de ani vechime în învățământ și gradul didactic I; decontarea cheltuielilor cu naveta cadrelor didactice să se facă de la bugetul de stat, prin Ministerul Educației Naționale; introducerea prevederilor Legii nr. 315/2006 privind stimularea achiziționării de cărți sau programe educaționale pe suport electronic; reintroducerea sporului de doctorat; posibilitatea pensionării anticipate, cu cel puțin 3 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, fără diminuarea cuantumului pensiei; acordarea gradației de merit și pentru personalul didactic auxiliar; introducerea posibilității dobândirii de către cadrele didactice a celei de-a doua specializări, prin programe de conversie profesională, cu finanțare de la bugetul de stat”.

Apare ca evidentă și de maximă actualitate conectarea unei legi noi a Educației Naționale cu alte acte normative, salariații domeniului reprezentând o categorie cu impact esențial la nivelul societății și al economiei, care în niciun caz nu pot să fie ignorați. Salarizarea ocupă în acest sens un loc foarte important. De-a lungul anilor, s-a creat o atmosferă de receptare depreciativă în jurul revendicărilor privitoare la salarii (la bani, la câștig, în general). De la inducerea percepției de felul „iar cer bani, mereu vor bani” s-a ajuns la un soi de acceptare fără motiv, cum că „nu banii contează, nu numai pentru bani…” Nu este însă nici de rușine, nici necinstit a obține venituri pe măsura încărcăturii sociale, intelectuale a muncii depuse. O lege justă și o ierarhie obiectivă pot să ducă efectiv la câștig, iar într-o ierarhie socială normală, un astfel de câștig pentru salariații din Educație apare pe deplin justificat.

Legea Educației Naționale schimbată mult în bine față de forma în care se prezintă acum (chiar dacă starea definitorie a acestei legi este, de ani de zile, continua refacere) poate să faciliteze trecerea de la iluziile actuale la necesarele intervenții salvatoare, în folosul celor care activează în sistem și al celor care le sunt beneficiari sau parteneri. S-a repetat cu o asemenea frecvență și cu o dirijare așa de perversă a sensului vorba că legea nu înseamnă și reformă (nu doar în Educație), încât demonstrarea condiționării bunului mers al sistemului de existența unei legislații, de asemenea, bună a devenit ceva de respins fără loc de contraargumente. Refacerea Legii Educației Naționale este necesară, pur și simplu, pentru funcționarea cu folos a școlii, aceasta însemnând educație și învățătură de carte, în condiții optime și cu fața mereu spre un viitor care trebuie asigurat și, pe cât posibil, prefigurat.

Florin ANTONESCU