Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Libertatea de exprimare. Un drept inviolabil şi limitele lui

Libertatea de exprimare. Un drept inviolabil şi limitele lui

 

Libertatea de exprimare face parte dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, fiind stipulată ca atare în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în documente de bază ale dreptului internaţional, precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi în dreptul naţional al statelor democratice. În România, libertatea de exprimare este reglementată de Constituţie. Fiecare cetăţean trebuie să cunoască faptul că libertatea de exprimare constituie un drept inviolabil al oricărei persoane, garantat de Legea Fundamentală şi prevăzut de documentele-cadru internaţionale. În baza acestui drept, fiecare persoană îşi poate exprima opiniile, ideile şi credinţele şi le poate transmite, prin diverse mijloace, în mediul public ori privat. În acelaşi timp, este fundamental ca fiecare cetăţean să ştie că libertatea de exprimare are şi limite stabilite prin lege, impuse în scopul de apărare a interesului public şi privat. Prin urmare, libertatea de exprimare comportă şi o serie de obligaţii pe care fiecare cetăţean trebuie să le respecte în litera şi spiritul legii.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează, în Articolul 19, „Dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării”: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat”.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în Articolul 10, „Libertatea de exprimare”: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Document-cadru la nivel internaţional, cu valoare de recomandare, care formulează un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile”, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se referă, în Articolul 19, doar la dreptul oricărei persoane la libera exprimare şi la libertatea exercitării acestuia, fără a prevedea şi limitele dreptului în cauză. În esenţă, Articolul 19 priveşte dreptul persoanei de a avea opinii proprii, fără ca acestea să fie influenţate ori condiţionate din exterior, şi libertatea de a le exprima în conformitate cu propriile convingeri. De asemenea, are în vedere libertatea accesului la informaţii şi idei şi libertatea de exprimare a acestora, fără condiţionări legate de mijloacele şi de aria politică ori geografică de diseminare a acestora.

Un alt document-cadru din aria dreptului internaţional, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (cu denumirea completă: „Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale”) reia prevederea din Declaraţie, în Articolul 10, alineatul 1, într-o formă restructurată, care, în „libertatea de exprimare”, include „libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei”. Exercitarea acestei libertăţi se face prin interdicţia explicită a oricărei imixtiuni din partea autorităţilor publice şi fără condiţionare legată de frontierele naţionale. În plus faţă de Declaraţie, Articolul 10 al Convenţiei abordează libertatea de exprimare într-un cadru mai larg, configurat nu numai de libertatea propriu-zisă, ci şi de  „îndatoririle şi responsabilităţile” pe care le implică, reglementând, astfel, şi limitele exercitării libertăţii de exprimare. O primă prevedere, tot în alineatul 1, priveşte dreptul statelor de a impune o procedură de autorizare societăţilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune, adică principalelor mijloace (exceptând presa scrisă) de comunicare în masă. Alineatul al doilea stipulează în mod explicit posibilitatea de impunere a unor limite libertăţii de exprimare, sub formă de „formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege”. Aceste limitări ale libertăţii de exprimare pot fi numai cele impuse de lege, proprii unui sistem democratic şi statului de drept, în numele interesului public sau pentru  apărarea intereselor persoanei. Din prima categorie fac parte: securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. În a doua categorie, intră: protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei, a drepturilor altora, confidenţialitatea informaţiilor.

Constituţia României reglementează, în Articolul 30 din Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile fundamentale”, Titlul II – „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”, „Libertatea de exprimare”: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nicio publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

Reglementarea constituţională a libertăţii de exprimare are un caracter amplu şi comprehensiv, prin faptul că acoperă aspectele fundamentale ale domeniului. Din punct de vedere juridic, ea poate fi structurată în două secţiuni. Prima, formată din alineatele (1) – (4), stipulează libertatea de exprimare propriu-zisă, prin afirmarea explicită a acesteia, şi libertatea creaţiei, precum şi caracterul lor inviolabil. De remarcat faptul că Legea Fundamentală include în libertatea de exprimare, pe lângă libertatea opiniilor, stipulată şi în dreptul internaţional de cele două documente mai sus citate, şi libertatea gândurilor, a credinţelor şi libertatea creaţiilor, ceea ce reprezintă o explicitare şi o dezvoltare a domeniului reglementat. Tot în prima secţiune, delimitată prin analiza de conţinut, nu şi din punct de vedere formal, mai sunt prevăzute: interzicerea cenzurii de orice fel, libertatea presei şi libertatea înfiinţării de publicaţii, interzicerea suprimării publicaţiilor. Cea de-a doua secţiune a reglementării constituţionale, formată din alineatele (5) – (8), specifică limitele libertăţii de exprimare în numele interesului public sau particular. Limitările constituţionale ale libertăţii de exprimare privesc: obligaţia mijloacelor de comunicare în masă de a preciza în mod public sursa sau sursele finanţării; apărarea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului acesteia la propria imagine; interzicerea defăimării ţării şi a naţiunii, a îndemnului la război, la ură, intoleranţă, discriminare, la separatism teritorial, la acte de violenţă publică şi de obscenitate; răspunderea pentru informaţia sau creaţia difuzate în mediul public.

După cum rezultă din reglementările internaţionale şi din prevederile constituţionale din România, libertatea de exprimare nu are o valoare absolută. Caracterul ei inviolabil afirmă statutul de drept aprioric, indiscutabil şi nenegociabil al persoanei, căruia nimeni şi nimic nu trebuie să-i aducă atingere. Dar inviolabilitatea nu exclude, ci chiar le presupune, o serie de „îndatoriri şi responsabilităţi” ale persoanei care îşi exercită libertatea de exprimare, precum şi anumite limite ale exercitării dreptului, în numele interesului public, comun ori particular. Exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare, aşa cum prevăd Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Constituţia României, poate aduce atingere interesului public – securităţii naţionale, siguranţei publice, integrităţii teritoriale, păcii, convieţuirii paşnice şi armoniei sociale, bunelor moravuri etc. – şi interesului personal: drepturilor, reputaţiei, moralei, demnităţii, onoarei, vieţii particulare, imaginii etc. ale altor persoane. Fundamentul juridic şi etic al limitării libertăţii de exprimare îl constituie reglementarea Codului Civil care, în Articolul 15 (Capitolul III, „Interpretarea şi efectele legii civile”), sancţionează „Abuzul de drept”: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”. Altfel spus, exercitarea unui drept în numele interesului personal nu justifică încălcarea ori afectarea dreptului altei persoane. Exercitarea libertăţii de exprimare, ca şi a altor drepturi fundamentale, de altfel, trebuie făcută cu bună-credinţă şi în raport de interesul public şi de drepturile celorlalţi.

Sorin IVAN