Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Liceenii faţă cu Eminescu

Liceenii faţă cu Eminescu

EminescuCe reprezintă Eminescu pentru liceenii de astăzi? Grea întrebare! Pentru mulţi – un autor canonic, alături de alţi câţiva, prezent în programa de liceu şi în aceea de bacalaureat, numai bun să-i încurce la examenul final cu filosofia sa idealistă şi pesimistă, uneori misogină, cu viziunile sale tulburătoare, cu marile tablouri cosmogonice, cu „panorama deşertăciunilor” şi adâncile-i proiecţii onirice, un îndrăgostit nefericit şi sceptic, un vizionar, un trubadur romantic, un revoltat metafizic. Mai simplu spus, un geniu incomod pentru câţiva contemporani obtuzi, dar şi pentru o cohortă de detractori în posteritate. Clişeele critice, reluate de profesori, oficializate de manuale şi de unele comentarii detectabile în spaţiul virtual, fac ravagii printre elevii dornici de note bune şi de o izbândă clară la bacalaureat. Rezultă cel mai adesea un Eminescu simplificat, „adus pe pământ”, caricat, tras spre calapodul de înţelegere al elevilor. Deocamdată nu este nimic de făcut şi rămâne speranţa că virtualii studenţi la Litere vor înţelege mai multe. Testele predictive, extemporalele, tezele, alte forme de evaluare atestă dificultăţile de înţelegere de către adolescenţi a mesajului liric eminescian, dar şi opacităţile în asumarea biografiei.

Şcolaritatea poetului n-a fost lipsită de „fracturi” şi hiatus-uri dureroase, departe de casă la Cernăuţi, acolo unde se manifestă ca un spirit rebel, inconformist, ceea ce provoacă nemulţumirea cămina­rului Gheorghe Eminovici. Liceenii reţin îndeobşte detaliul anecdotic, întâmplarea pitorească: fuga de la şcoală, repetenţia, boala lui Aron Pumnul, serviciul la Tribunalul din Botoşani la doar 14 ani. Inimosul dascăl este ortografiat de un elev şugubăţ „Arnold Pumnul”, probabil dintr-un impuls inconştient, niţel cosmopolit. Bineînţeles că poetul „a studiat cel mai mult pe filieră germană” (sic!) şi fiindcă nu-i prea plăcea şcoala, „tatăl lui l-a dus la Biserica Uspenia” (sic!). De ce nu şi-a trecut doctoratul studentul berlinez? Iată o întrebare-problemă ispititoare pentru liceeni, provocaţi să despice firul în patru şi să construiască ipoteze pornind de la faimoasa biografie călines­ciană din 1932. Explicaţiile adolescenţilor sunt brutale, trăsnite, absurde ori involuntar umoristice, confirmând teza că Eminescu este cel mai mitizat autor român, dincolo de epoci şi de gustul gene­r­a­ţiilor: „nu şi-a dat doctoratul deoarece a rămas corigent” (sic!), „acesta a vrut să investească banii în altceva, nu în doctorat”, „boala lui înce­pea să se agraveze”, „probabil a rămas corigent la vreun obiect sau a crezut că nu e importantă o diplomă, ci ceea ce are în cap”, „deoarece nu era interesat de diplome şi de examene”, „a rămas repetent la lim­ba germană”, „din cauza lipsei de fonduri”, „nu şi-a luat doctoratul pen­tru că nu l-a dat”, „părerea este că Mihai Eminescu şi-a luat doctoratul, dar diploma sa a fost pierdută”, „nu a luat doctoratul din cauză că avea acele trei boli”, „nu a avut posibilităţi financiare”, „două dintre surorile lui sufereau de tifos”, „a avut o problemă gravă în familie şi a trebuit să se întoarcă din drumul său”, „era un inconfor­mist şi nu i-a păsat de doctorat”, „i s-au oferit bani, dar nu a vrut să-l susţină”, „Eminescu se simţea singur pentru că se despărţise de anturajul de la Viena”, „era prea ocupat cu scrierea poeziilor”, „avea o pasiune pentru lectură şi nu şi-a mai continuat studiile pentru doctorat, dar a mers către lectură”, „nu a susţinut doctoratul şi nici bacalaureatul”. Nimic, aşadar, despre scrupule moral-intelectuale, ezitări, nelinişti, tribulaţii, proprii structurii sensibile a poetului. G. Călinescu explică astfel reacţia lui Eminescu la propunerea fermă a lui Maiorescu de a-şi da doctoratul: „Acest eve­niment revelă la poet o stare de spirit pro­fund originală. Fie sfiala, fie un exa­gerat simţ al răspunderii, poetul dă răspunsuri evazive şi chiar oarecum iro­nice şi, mai la urmă, pune chiar con­diţii”(Viaţa lui Mihai Emi­nescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, pag. 182). Epilogul este inexorabil: „îm­pins de de­monul său, poetul sosea pe furiş la Iaşi, ca să împlinească destinul unei vieţi zbuciumate şi nefericite” (pag. 186).

A comenta o strofă din Eminescu nu-i totdeauna lesnicios pentru liceeni, chiar dacă orice didactică, fie clasică, fie modernă, ar recomanda un atare procedeu. Adolescenţii au uneori păreri bizare despre femei şi despre iubire şi emit nu o dată idei năstruşnice, chiar având „partitura” în faţă şi posibilitatea de a medita la sensul ver­su­rilor următoare: „Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie,/ Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat,/ Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie,/ Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat” (Venere şi Madonă). Femeia coruptă şi ingrată nu poate aprecia sacrificiul afectiv şi estetic al îndrăgostitului, iluzionat o clipă de hime­ra iubirii. Consideraţiile adolescentine dezvăluie câteodată opacitatea înţele­gerii şi o „filosofie” terestră, fără fior: „După părerea mea, autorul îşi vede iubita imaginară bolnavă”; „În această strofă, Mihai Eminescu ne spune cum i-a dat femeii respective inocenţă, respect pentru poezie. Şi că i-a recitat poezii multe”; „poetul o descrie pe fosta sa iubită cum este ea cu adevărat, aici predominând sentimentele de ură, dispreţ şi sinceritate”; „poetul şi-a dat seama că inocenţa i-o acor­da el, însă ea era o femeie impură”; „Eminescu scoate în evidenţă defectele femeii ideale, care până la urmă nu este perfectă, dar prin poezie el încearcă s-o perfecţioneze”; „eul liric îi aduce învinuiri şocante femeii, care stârnesc revoltă, dezamăgire”; „ea fiind stearpă, nu înţelegea iubirea”; „eul liric descoperă că fiinţa iubită de fapt îl înşală şi acesta îi spune verde în faţă ce îl nemulţumeşte la ea”; „această femeie era o prostituată şi umbla cu oameni care aveau bani, de pildă, actori”; „strofa semnifică acceptarea demonului din femeia iubită şi iertarea acesteia de către poet”; „Eminescu crede că iubita lui este o cocotă de lux”; „Mihai Eminescu descrie o femeie necinstită, plină de păcate, pe care o transformă în sufletul lui într-o zeiţă, o sfântă”; „ femeia era o cocotă de lux, dar fiindcă el o iubea a trecut peste şi i-a dat indulgenţa despre care se vorbeşte în ultima strofă”; „strofa semnifică inocenţa femeii iubite care l-a înşelat”; „îndrăgostitul eminescian descoperă în femeia terestră ura, dispreţul, desfrânarea, dar el încearcă s-o aducă pe calea inocenţei”. Când nu sunt „perle” de-a dreptul, unele afirmaţii cantonează în zona truismelor redutabile şi dezvăluie un mod încă imatur de a înţelege poezia. Confuzia dintre eul poetic şi autor ţine de asemenea de tentaţia simplificării şi de „reflexele” intelectuale ale liceenilor de azi, deficitari mereu la capitolul lecturi din marea poezie naţională. Despre lirica universală nici nu-i cazul să discutăm.

Există şi un Eminescu al premianţilor şi al olimpicilor, rezultat al admiraţiei juvenile necondiţionate şi întemeiat pe citirea atentă a marilor eminescologi români şi străini şi pe o bună lectură a operei. Pentru cei mai mulţi liceeni însă poetul naţional rămâne un teritoriu spiritual puţin explorat şi la fel de puţin înţeles, o „nucă” tare la examene şi un geniu în cea mai mare parte impenetrabil.

Teodor PRACSIU