Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » „Lumini și Umbre“ în managementul școlii românești de azi 

„Lumini și Umbre“ în managementul școlii românești de azi 

„Sindromul scoicii“, cum precizează Manfred Kets de Vries, afectează adesea evoluția dezvoltării în mediile educaționale și de învățământ. „În toată viața lor, moluștele nu au luat decât o singură decizie existențială, și anume unde să se stabilească și au rămas acolo pentru toate zilele“.

Exerciţiul didactic constituie o situaţie complexă, în care cunoaşterea anterioară cumulată este mereu pusă la proba faptelor, fiind, obligatoriu, contextualizată sau resituată în concordanţă cu realităţile ce se ivesc. Un factor esențial în gestionarea eficientă a practicii educaţionale îl constituie cunoaşterea,  înţelegerea şi semnificarea psihologică a situaţiei educaţionale, cu toate componentele şi interacţiunile sale.

Psihologia educaţiei, Managementul clasei de elevi, Managementul organizației școlare au devenit, pe lângă materiile clasice tradiționale, discipline obligatorii pentru toţi cei  doritori să ajungă cadre didactice, institutori sau profesori. În acord cu noile standarde, formarea cadrelor didactice se înscrie pe direcţii multiple: psihologice, pedagogice, metodice, practice, de utilizare a noilor tehnologii informaţionale, de îndrumare şi consiliere. Societatea contemporană tot mai concret circumscrisă dinamicii și evoluției impune o adecvare a metodologiei și a instrumentelor de dezvoltare a învățământului în lumina exigențelor praxis-ului și a adaptării la performanțele economiei de piață și nu numai.

Exercițiul de reflecție privind managementul învățământului și educației contemporane  trebuie să pornească de la comandamentele pe care instituția în cauză le are de îndeplinit.

Societatea se reformează continuu și de aceea ea poate fi înțeleasă dacă se impune o viziune funcționalistă prin care se pun în evidență funcțiile sale  principale:

John Dewey a identificat cele  trei funcții majore ale școlii care sunt compatibile și reciproc suportive:

– funcția integrativă (tinerii sunt ajutați să performeze în roluri sociale, civice, ocupaționale, politice, familiale;

– funcția de egalizare a șanselor: poziția liberală neagă egalitarismul economic financiar, dar susține egalizarea șanselor;

– funcția de dezvoltare: identifică acele condiții, cât și instrumentele necesare  de dezvoltare în plan psihic, moral și al personalității.

Toate aceste funcții, cu implicații directe în managementul învățământului și al educației, pun în valuare și modul de interpretare sociologică a performanței școlare, privită fie meritocratic (sistem structurat ideologic și tehnologic), fie în registrul de interpretare al competențelor în varianta europeană sau, pur și simplu, al aprecierii diplomei care ar putea, cel mult, să sugereze în termeni generali unele  calități ale persoanei.

  1. Toate aceste perspective manageriale sunt, la rândul lor, integrate viziunii mai ample pe care trebuie să o avem despre rolul și imperativele majore ale sistemului social. Astfel, nu putem trece cu vederea că, totdeauna, membrii scocietății sunt distribuiți în diferite poziții sociale și promovați după criterii de genul: importanța socială a muncii (discutabilă și mereu în schimbare), talent și bună pregătire în performarea rolului social-profesional. Aceste perspective sunt, în mare măsură, ideologice, ele sunt anterioare ideii de stratificare deoarece sunt cuprinse într-un „ambalaj“ numit, sistem de valori. Acesta, definit ca și capital uman, face „obiectul“ unor susțineri liberale sau democratice, care au în primul rând motivații economice, de unde și importanța care trebuie acordată mangementului din învățământul și educația contemporane. Învățământul, investiția în școală sunt productive atât social, cât și individual.

Putem vorbi de o justificare economică a politicilor educaționale: diviziunea accentuată a muncii (specializarea aptitudinală  a condus la  progresul de azi, potrivit lui Max Weber) se impun tot mai mult și, odată cu ea, sunt necesare, instituțional, programe speciale de educație, cicluri de pregătire (convenția Bolognia), criterii obiective de identificare a vocației psihoprofesionale (ancorele psihovocaționale, Edgar Schein, liderul adesea refuză specializarea în profesie, o consideră o capcană emoțională, lui îi este adecvată munca cu oamenii). Pe de altă parte, se recunoaște că prin învățământ și educație sunt transmise, selecționate, unele valori fundamentale, o moștenire culturală comună, dar și un capital ideologic cu o arie și un impact variabile, de la o epocă la alta.

  1. Când vorbim de managementul învățământului contemporan este necesar să avem bine precizate funcțiile manifeste ale Școlii și funcțiile latente: astfel, prin transmiterea cunoștințelor, prin alocarea status-ului (diplomă, profesie), prin socializarea culturală comună (crearea premiselor de consens social), funcția latentă și prin asigurarea mâinii de lucru calificate (susținerea și implementarea creșterii economice) sunt asigurate funcțiile manifeste.

Este la fel de importantă și susținerea culturii dominante, menținerea controlului social, cât și funcția de agent al schmbării. Introducerea termenului de cultură dominantă pune în evidență noțiunea de „violență simbolică“… înțeleasă ca mesaj ideologic. Althusser, sociolog marxist, spunea ca Școala funcționează ca un aparat ideologic de stat care implementează modelele mentale (idei, opinii, atitudini) sau modelele praxiologice (comportamente, specializări) prin care „se asigură“ sau se conservă un sistem complex de valori, de exemplu dominarea unor categorii sociale asupra altora (apar în discuție concepte sociologice precum clasa medie, elite, promovare meritocrată).

  1. Un exemplu de interes este legat de modul în care are loc startul educației pentru un copil minoritar: va parcurge acesta primii ani de școală în limba maternă sau în limba oficială a statului rezident, engleza, rusa, franceza. Este știut că în primii ani de viață, copilul are șansele cele mai mari de dezvoltare neuromentală dacă își dezvoltă comunicarea în principal în limba maternă; pe de altă parte, politicile și managementul educațional de stat impun criterii de evaluare pe linia oficială. Școala transformă elevii, printr-un program sistematic și printr-un management configurat ca atare, în cetățeni cu aderență la valorile naționale, la cele europene și la cele universale. Evident, echilibrul între aceste viziuni este diferit de la o națiune la alta, la fel distincțiile sunt remarcabile atâta vreme cât angajază viziuni și motivații complexe. Avem de a face cu integrări pe un continuum care, spre exemplu, merge de la sat la oraș și de la națiune către zone multiculturale, sens în care sunt investite, instituțional, entități diferite.

Educația este supusă unor modele care au startul în concepții legate strict de evoluția și strategia de schimbare, preconizate ca soluții de rezolvare a problemelor. În fond, întregul proces de învățare și de educație au, ca finalitate, asigurarea calității resurselor umane în așa fel încât acestea să identifice oportun soluțiile în fața provocărilor de orice fel.

Walter Lippmann sugera învățămantului să depășească faza de pregătire a indivizilor pentru „confruntarea logică“, întrucât viața are adesea momente de derapaj și evoluție turbulentă, astfel încât cel mai firesc ar fi să ne ocupăm de trainingul necesar pentru a depăși momentele ilogice, evoluțiile din afara proiectelor și a planurilor prestabilite.

  1. Managementul organizației școlare are astfel în concepția prezentă deficiența percepută deja în plan psihologic și anume că, în cele din urmă, școala nu face decât să pregătească un elev, un student după un protocol educațional care urmărește integrarea „ca la carte“ a viitorului cetățean, care trebuie să preia cât mai sigur și cert normele, respectarea autorității, ordinea și obediența, care sunt ascunse în orice curriculum contemporn.

Așadar, managementul organizației școlare este subsumat unor comandamente ideologice și pregătește viitoarele resurse umane, le educă urmărind o țintă, promovând un model care este prestabilit de către putere, de guvernanți, de grupul aflat la putere. Evident că societățile democratice sunt preocupate și depun un intens efort  de implementare a acelor modele care răspund cel mai serios unor criterii de universalitate sau cel puțin exigențelor și condițiilor grupului de referință.

Michel Foucault sublinia metaforic, evident,  că organizarea clasei în  școală  este bazată pe aceleași tehnici disciplinare ca și penitenciarul sau armata. De fapt, managementul școlii contemporane, spunea M. Foucault, nu face altceva decât „să cloneze“ indivizii după un tipar dezirabil și bine exersat de-a lungul vremii. „Pe ascuns“, elevul învață, de la profesor, cum să utilizeze sociologia relațiilor de succes.

  1. Ne aflăm în paradigma lui Stephen Covey care subliniază noul curent de management al succesului individual „din vremurile noastre“ și anume, cel care utilizează preponderent tehniciile de management al impresiei și obține astfel convingerea partenerului, prin presiune seductogenă (sociologia relațiilor de succes, promovarea victoriei cu orice preț), metode care aparțin punerii în valoare mai curând „a personalității“ decât a caracterului, a efortului, a perseverenței. Legile naturale de dezvoltare a omului sunt procesate, uneori, deviant și asistăm, în astfel de împrejurări, la schimbarea ierahiei valorilor, sau chiar mai rău.

Înaintea acumulării capitalului, spunea  Michel Foucault, societatea modernă a avut nevoie de „acumularea corpurilor“ (clasa, familia, asociația, grupul profesional, organizațiile). Acest fapt a implicat dezvoltarea unor psihologii de grup, a unor tehnici de interrelații publice, a unor metode de manipulare și influență, de convingere și persuasiune. Cu alte cuvinte, cu cât ești mai „școlit“ și mai educat, cu atât poți fi un bun agent de promovare a schimbării, sau cel puțin a ideilor noi și a unor puncte de vedere distincte.

Educația devine, astfel, un agent al schimbării care are loc prin școală. „Ingineriile sociale de masă“, îndoctrinarea, manipularea, programarea neuromentale capătă, dacă nu sunt atent procesate, culoarea de fond a conservatorismului care are (doar  aparent, secundar)  și valențe ale schimbării controlate! Acest lucru este posibil atât timp cât managementul organizației școlare nu este receptiv la chemarea pe care noii actori sociali o dezvoltă în spațiul public.

  1. 7. Descentralizarea managementului organizației școlare lasă locul cuvenit comunitățiilor locale să identifice căile de dezvoltare și de control al politicilor educaționale. Dacă managementul centralizat urmărește transformarile atitudinale prin curriculum-ul de  sus în jos, de la centru către extreme, apar evident probleme majore în asimilarea acestuia, iar modalitatea forțată are loc cu mari pierderi. „Procesul de transformare a sistemului de învățământ românesc racordat la exigențele europene va fi dificil și chiar riscant, dacă nu vom fi flexibili în acceptarea ideilor noi și aplicarea soluțiilor optime găsite de corpul profesoral“ (Angela Bogluț). Dacă lucrurile nu sunt complementar privite, sistemul de conducere are tendința de a se rigidiza, de a funcționa conservator, centralizat, urmărind nu atât criteriile de dezvoltare a calității, cât mai ales controlul.

Astăzi, este sesizabilă discordanța dintre renovarea conceptuală, curriculară, tehnologică a învățământului și  practicile de conducere, de management, în sensul că, uneori, directorul de școală nu conduce  în sens strategic. „Refugiul“ apare atunci când directorul  administrează, conform unor reglementări foarte stricte, care restrâng spațiul de manevră, posibilitatea de adaptare și implementare a curriculumului la opțiunile comunității .

Dincolo de problemele de management este evidentă, tot mai mult, importanța inteligenței emoționale a organizației. De regulă, problemle de management sunt asociate cu preocuparea pentru tratarea analitică, de detaliu a problemelor, a proiectelor, cu rezolvarea sarcinilor cotidiene. Pe acest temei, adesea, managementul devine un instrument strict administrativ și tocmai de aceea nu se simte ulilitatea sa întotdeauna, dar mai ales faptul că nu sunt inițiate acele reprezentări cu componentă de dezvoltare strategică și  creativă.

  1. Chiar dacă pare curios, nici azi nu s-a dat startul (în unele instituții) acestui tip de inteligență, acestui mod holistic de a aborda realitatea și deciziile. „Sindromul scoicii“, cum precizează Manfred Kets de Vries, afectează în mod absolut evoluția dezvoltării în mediile educaționale și de învățământ. „În toată viața lor, moluștele nu au luat decât o singură decizie existențială, și anume unde să se stabilească și au rămas acolo pentru toate zilele“! Cu alte cuvinte, modul acesta de a trata problemele educaționale, ale învățământului, în notă de conservatorism, este efectiv ineficient, de vreme de socialul are o rată de evoluție atât de rapidă. Inovația, schimbarea, dezvoltarea au loc cu o rapiditate remarcabilă în spațiul organizațional social, iar una din sarcinile educației ar trebui să fie aceea de a dezvolta competențele de adaptare la nou și de pregătire continuă (long life learning), conform prevederilor, deja enunțate în spațiul de învățământ european.
  2. Într-un real studiu de diagnoză a învățământului românesc sunt privite cu maximă atenție principalele probleme care ne marchează și care forțează și în prezent un management care se îndrepată, uneori greoi, spre standardele și exigențele europene. Este deja o axiomă faptul că societatea, economia, finanțele, apărarea, democrația statului român, toate depind de resursele umane care la rândul lor sunt modelate de sistemul educațional, dar resursele financiare alocate acestuia, dictate de politicile sociale ale guvernării, se înscriu încă sub procentul de 4%.

Se alocă ceea ce mai rămâne după distribuția către economie, apărare, administrație ș.a. Pe de altă parte, dacă nu este bine identificată strategia de promovare a valorilor educaționale, se riscă blocarea în paradigma „cetățeanului minimal“, care este mai puțin motivat de progres, de schimbarea politică corectă, de influența procesului legislativ, el  rămâne  un simplu plătitor de taxe și un alegător, capabil de decizii raționale. În opoziție cu o astfel de derapare, se poate insista că adevărata vocație a învățământului românesc este aceea de a conferi viitoarelor resurse umane rolul de vector dinamic al dezvoltării politice și social-economice. În școală este locul în care se pot forma competențele, abilitățile de cunoaștere, dar și cele trasversale, sociale și ale deciziei politice. Managementul educației și al învățământului trebuie să fie capabil să implementeze standardele europene în domeniu, delimitându-se de vechea rutină, de reprezentările centrate pe o ideologie care avea ca obiective principale satisfacerea unei comunități abstracte, descrisă doar statistic, nevalidată ca eficacitate și funcție socială.

  1. Funcțiile școlii, așa cum preciza Adrian Hatos, sociolog expert în educație, au o nevoie urgentă de restructurare a principalelor obiective: este necesară modificarea examenului de licență, a doctoratului; examenul de bacalaureat nu asigură încă o calificare sau permise necesare pentru dezvoltarea competențelor specifice cetățeanului european, privatizarea învățământului universitar nu a urmărit reproducerea elitelor și a urmat același curs de masificare, uneori cu rezultate mediocre.

Deși personalul didactic a atins standardele europene încă din 1994, ca număr reprezintă 2,5% din populația activă, iar populația școlară reprezintă 20% din totalul populației, cu toate acestea, nu se poate spune că managementul educației și al învățământului sunt instalate  deplin performant în România. Este sesizabilă o birocrație care se ascunde încă în spatele unor reflexe rigide, administrative, dominate de nivele ierarhice și funcții de conducere mai curând administrativă decât creativă. Pe de altă parte, formarea de manageri ai proceselor educaționale reprezintă una din cele mai urgente reforme care trebuie să se desfășoare în zilele noastre. Spunem acest lucru pentru că inventarierea principalelor trăsături ale învățământului românesc scoate în evidență note de autoritate, elitism, excepționalism, intelectualism, triumfalism mioritic. Diagnoza arată că standardele învățământului românesc nu se ridică încă la standardele internaționale: „discutăm despre elevii olimpici, premianții internaționali, dar nu discutăm despre abandonul școlar și munca la negru, după absolvirea nivelului primar delincvența juvenilă s-a intensificat“. (Adrian Miroiu).

  1. Este, de asemenea, necesar un nou management pentru a elimina reprezentările naive despre valoarea pedagogică a inteligenței. „Programele, manualele au în vedere inteligența verbală și logico-matematică și prea puțin pe cea intuitivă, relațională, comunicativă, empatică, afectiv emoțională, artistică, tehnică. Există în continuare mitul raționalist-intelectualist și nu sunt puse în valoare și alte facultăți mentale“. Este nevoie de un management care să pună în valoare complexitatea noastră neuromentală, doar astfel evaluarea se va îndrepta dinspre notarea de tipul recompensă-pedeapsă și condiționare-întărire a unor reflexe spre   registrul evaluării calitative, al consilierii și al trainingului, către performanță în sarcină, în proiecte.

Lucrurile sunt structurate,  în acest sens, pentru  că sunt  transmise și reproduse social, relația de subordonare, autoritarismul, hiperierarhizarea,  realități  curente din școala românească: nicio mișcare nu are loc fără o aprobare, totul este dirijat, de la inspector-director către profesor-elev, nici nu ar fi ceva rău dar uneori, respectarea  preponderent a regulilor formale devine mai importantă decât dezvoltarea reală și progresul elevilor, studenților, a cadrelor didactice. În loc să fie lideri și facilitatori educaționali, mulți profesori „sunt șefi“ care se sprijină pe autoritatea formală.

Depersonalizarea, deși pare un concept cu densitate psihologică, ea are aplicație și în spațiul educațional. Astfel, cerințele școlare, exigențele sunt mai curând centrate pe o programă analitică, care, de multe ori, nu are substanța necesară proprie și adecvată realităților vieții, mai dinamice decât „restructurarea discursului academic“. Din acest motiv, cunoștințele abstracte sunt mai importante decât cele aplicate. Abilitățile teoretico-discursive par a fi mai importante decât cele comportamentale, informarea mai importantă decât formarea. În învățământul superior încă domină „ritul cursului-discurs, cotidianul, viața reală nu au  loc în învățământul nostru fascinat de abstracții“ (Adrian Miroiu). Predomină, spun autorii, „mitul discursului dascălului cu har și rol de apostol al neamului, în locul celui al profesionistului care dispune de instrumente: metodicii, cursuri de instruire, expertiză în treningul proiectelor în dezvoltarea competențelor de cercetare și inovație“.

  1. Managementul educațional are de înfruntat și alte mari probleme, între care putem evidenția segregarea și asocialitatea. Prima mare segregare este cea dintre familie și școală. Școala devine un fel de „baby sitting“, iar a doua mare segregare este aceea dintre școală și comunitate, societate. Pe acest fond școala, educația au slăbit nota de preocupare și interes pentru problemele de natură socială, depolitizarea școlii a fost înțeleasă ca minimalism față de viața publică. Sociologia, filosofia, elementele de drept, psihologia, etica profesiei nu mai figurează ca discipline în curriculă, cu excepția celor de profil. Asistăm azi la eliminarea preocupărilor de tip moral, respinse din cauza confuziei asupra termenului care ar fi chipurile disputat fie de morala religioasă, fie de morala comunistă. Efectele sunt dintre cele mai rele, astfel se explică faptul că școala este încă ruptă de lumea afacerilor, de piața forței de muncă, de cercetarea aplicată.

Reforma managerială în învățământ necesită evident o nouă paradigmă în educație și acțiuni cuprinzătoare care vizează, cum sublinia Angela Bogluț:

–  Perfecționarea/schimbarea cadrului legislativ-normativ;

– Corelarea, sincronizarea reformei manageriale cu procesele similare în plan politic, economic și administrativ;

–  Respectarea principiilor reformei manageriale;

– Stabilirea unei interdependențe între funcțiile managementului în domeniul  învățământului și structurile lor corespunzătoare;

– Profesionalizarea prin formarea profesională a managerilor școlari pe baza unor standarde de formare și criterii de eficiență;

Elaborarea și formarea unui program național de formare a culturii manageriale.

Așa cum preciza președintele Klaus Iohannis, „România lucrului bine făcut“ este o țară în care fiecare își știe și  are rostul său, lucrează, în spiritul unor valori orientate către viitor, iar nu împotriva lor, pentru o educație performantă, pentru cultură, pentru excelență, și inovație, spirit întreprinzător.

 

Bibliografie:

Adrian Miroiu, Vladimir Pasti, Cornel Codită (1998) Învățământul Românesc azi, Colegium Polirom, Iași.

Angela Bogluț (2013) Fundamente ale reformei manageriale în învățământ, Editura Krista, Timișoara.

Claude Karnoouh ( 2010) Criza universității – criza societății, articol.

Craiovan Mihai Petru  – Psihologia muncii şi a resurselor umane, Ed. Renaissance, Bucureşti, 2008;

Klaus Iohannis ( 2014) Pas cu Pas, Curtea Veche, București.

Manfred  Kets de Vries (2007) Leadership, Arta și măiestria de a conduce, Editura Codex , București.

Mihai Puiu (2012) Psihologie, Comunicare, Leadeship, Editura Universități Titu Maiorescu.

Mihai Puiu (2008) Smart management, Editura Universității Titu Maiorescu, București.

Stephen R.Covey ( 2005) Eficiența în șapte trepte, Editural All, București.

Adrian Hatos (2006) Sociologia educației, Editura Polirom Iași.

Prof. univ. dr. Mihai Puiu