Socialize

Facebook
Home » Noutati » Mai poate fi şcoala o prioritate fericită?

Mai poate fi şcoala o prioritate fericită?

Mai poate fi scoala o prioritateÎntrebarea din titlu este aproape… retorică. Răspunsul ar trebui să fie întotdeauna afirmativ. Poţi întâlni elevi, profesori şi părinţi fericiţi. Dar, când priveşti spre „realităţile” şcolii de azi, te cuprinde o strângere de inimă, un sentiment de amărăciune. De ce? Răspunsuri sunt mai multe, venite din diverse direcţii, de pe mai multe paliere ale societăţii. Şi totuşi, în ciuda vitregiilor prin care trece şi de care istoria nu o prea iartă, şcoala, văzută într-o imagine generică, este o prioritate naţională. O prioritate fericită? Printr-o forţă divină, învingând piedici dintre cele mai diverse şi mai neaşteptate, formează tinerele generaţii, care dau substanţă şi concreteţe timpului trăirii, validează idealuri şi anunţă mereu izbânda viitorului. Faptele ei le desluşim mereu, fie şi prin vălul confuz al actualităţii precare, speranţele ei le urmăm cu încredere, chiar confruntându-ne cu agresiunea unor deziluzii, îi constatăm reuşitele, pe care şi le arogă uneori nemeritat actanţi vremelnici, citim cu bucurie paginile de istorie care îi sunt dedicate.

 Există momente în care ne dăm seama că şcoala nu e doar o „prioritate naţională” furată de discursuri demagogice, ci şi o prioritate a istoriei, a timpului care devine istorie. Acest fapt a putut fi constatat şi recent, când Colegiul Naţional George Coşbuc, din Năsăud, a sărbătorit împlinirea a o sută cincizeci de ani de învăţământ năsăudean, dovadă a unei vechi fiinţări a spiritului erudit al culturii nă­său­dene, a dorinţelor şi sacrificiilor făcute de ro­mânii transilvăneni pentru şcoală şi pentru pro­păşire culturală. În aceste rânduri nu vreau însă să evoc momentul aniversar, despre care am scris de altfel cu puţin timp în urmă, ci, descinzând spre perioada înfiinţării gimnaziului năsăudean, devenit mai apoi liceu sau colegiu, să invit la un exerciţiu de reflecţie.

O viziune serioasă şi generoasă

Reiterând câteva date intrate în pagina de istorie, amintesc mai întâi că ideea înfiinţării unei instituţii superioare de învăţământ în zona Năsăudului a apărut în 1851, în momentul desfiin­ţării Regimentului II românesc de gra­niţă. Gim­naziul român fundaţional din Năsăud este creaţie a Fondurilor grănicereşti civile. Fondurile comu­nităţilor politice constituite în timpul militarizării („montur” şi mai ales „provente”) au devenit ulterior un Fond şcolar central, fiind un fundament material care a susţinut evoluţia şcolilor erariale năsăudene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, după cum consemnează monografia dedicată colegiului năsăudean. La desfiinţarea Regimentului, Aduna­rea reprezen­tativă a celor 44 de comune foste grănicereşti a decis ca fondul „provente” (repre­zentând venitul obţinut din drepturile regale ale comunităţilor militare) să nu se împartă între foştii proprietari, ci să rămână integru, iar din veniturile lui să fie ajutaţi fiii foştilor grăniceri, în vederea accederii în instituţii şcolare de nivel superior. În Adunările reprezentanţilor comunelor din anii 1861 şi 1862 a fost elaborată „Învoirea”, un act fundaţional, consi­derat baza legală, oficială a viitoarei instituţii gimnaziale. Documentul susţinea înfiinţarea în Năsăud „a unui gimnaziu complet, naţional român, în care să se predea toate acele ştiinţe care s-au predat până acum şi se vor mai preda în celelalte gimnazii complete publice ale patriei”. Principiile fondatoare ale noului gimnaziu stipulau astfel caracterul românesc, dar şi public al instituţiei, precum şi planul de învăţământ ce urma să fie aplicat. Prin ordinul ministerial nr. 1722 din 3 sep­tem­brie 1863 se accepta dorinţa acestora de a avea un gimnaziu românesc. Comitetul fondurilor, întrunit la 28 septembrie 1863, a ales ziua de 4 oc­tom­brie 1863 pentru deschiderea gimnaziului, dată ce coincidea cu ziua monarhului, al cărui nume avea să îl poarte şcoala o vreme. Fondul şcolar central constituit atunci a reprezentat, alături de fondul „montur”, fundamentul material al evoluţiei şcolilor erariale năsăudene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Parcurgând asemenea informaţii azi, când un slogan precum „Educaţia – prioritate naţională!” a fost sechestrat irevocabil şi dureros de demagogie şi impostură, trebuie să medităm cu atenţie la spiritul acestui popor, care nu se lasă înfrânt, care găseşte modalităţi de a învinge piedicile şi care poate să aibă, în momente-cheie ale evoluţiei sale, inspiraţie şi iniţiativă. Să reţinem că, după trecerea fondului din administrarea organelor militare în cea a orga­nelor financiare provinciale, reprezentanţii celor 44 de comune grănicereşti au dat dovadă de o viziune pe care o putem socoti cel puţin generoasă şi serioasă, hotărând ca un asemenea fond material să nu fie risipit, ci să servească unui ideal… comun, acela de a ajuta tinerii timpului să beneficieze de o formare strălucită, în şcoli înalte şi, mai mult, de a crea în chiar orizontul lor de vieţuire şcoli com­petitive. Nu se mulţumeau cu jumătăţi de măsură; iniţiatorii voiau un „gimnaziu complet” şi mai ales „naţional român”. Condiţia funcţionării lui era dată de o integrare exactă în sistemul naţional existent la acea dată, cu posibilitatea de dezvoltare ulterioară conform exigenţelor acestui sistem, aşa cum se proceda în „celelalte gimnazii complete publice ale patriei”.

Bătălia intelectualilor şi perspectivele şcolii

Comunele grănicereşti puteau foarte bine să-şi împartă fondurile între ele şi să mai arunce un car de prund pe vreo uliţă pe care locuiau fruntaşi săteşti. Am văzut la Revoluţia… noastră, un secol şi câteva decenii mai târziu, cum poate fi risipită averea naţională în interes personal!… Reprezen­tanţii comunelor n-au procedat aşa. Au avut o gândire sănătoasă, un ideal mai mult decât onest şi o dorinţă imensă de a învinge greutăţile. Discur­su­rile erau înflăcărate, dar focul din cuvintele acestor discursuri era unul hrănit de combustii reale, autentice. Aveau şi atunci multe greutăţi de învins, piedici specifice timpului. Era vorba de supra­vegherea exercitată de autorităţile maghiare, apoi şi de cele româneşti, apăreau mereu presiuni şi piedici puse în realizarea dezideratelor principale: şcoli şi burse pentru români, dar, cum observă cineva, lupta este mai frumoasă atunci când ai piedici, iar năsăudenii au savurat victoriile obţinute prin mijloace paşnice, remarcabile în epocă, în condiţii deosebit de grele. De la confrun­tările de pe câmpurile de luptă ale Europei s-a trecut la bătăliile din cancelariile guverna­mentale, cu argumente juridice, cu pana şi condeiul intelectualităţii. E vorba de o intelectualitate ieşită de pe băncile şcolilor năsăudene – preoţi, dascăli, ofiţeri, dar şi jurişti, medici, ingineri, tehnicieni, economişti etc. Cu, evident, implicarea directă a ierarhilor bisericii.

Este interesant de observat cum, atunci când a venit momentul, militarii-ţărani – creatori ai „averilor grănicereşti” – au trecut greul bătăliilor în seama intelectualilor, a unor intelectuali ieşiţi din… rândurile lor. Beneficiind de încrederea şi preţuirea nativă a ţăranilor, personalităţile de elită – iubitoare ale valorilor culturale – au propus ca însemnatele valori materiale, compuse din păduri, păşuni, tere­nuri agricole, edificii ori fonduri băneşti rămase la desfiinţarea Regimentului de graniţă, să nu se îm­par­tă, ci să se exploateze în continuare în indiviziune. Spre folosul comunităţii. Mai întâi un folos cultural şi mai apoi, ca expresie a câştigurilor spirituale, unul material…

Exemplul intelectualilor năsăudeni ne arată cum aceştia, într-o perioadă strict datată şi nu foarte fericită, au ştiut să-şi dezvolte şi promoveze rolul formator şi decizional, de intervenţie în plan cultu­ral-educaţional şi chiar social, contribuind efectiv şi eficient la propăşirea societăţii în care trăiau şi pe care nu ezitau să o reprezinte. Oare s-a tocit simţul de luptă culturală şi educaţională al intelectualului? O societate cu ambiţii practice nu mai are nevoie de intelectuali idealişti? Dar idealurile sunt motorul societăţii şi cei care ţin în funcţie acest motor trebuie să fie mai întâi intelectualii, nu politicienii, în ale căror rânduri intrând, intelectualul îşi pierde motivaţiile înalte şi dârzenia. Ultraspecializându-ne pentru o profesie, uităm oare să privim ansamblul care ne înglobează? Să nu uităm că respectiva clădire a fost ridicată pentru o mână de copii. A pornit cu clase puţine, al căror număr a crescut treptat. A fost gândită în perspectivă. Cu ce costuri pe… cap de copil? Noi, azi, ce perspective acordăm învăţământului?

Mai aveam asemenea intelectuali, asemenea dascăli, care să se pună în slujba poporului lor – un concept din ce în ce mai relativizat –, să menţină o legătură strânsă cu oamenii simpli, pe care să-i reprezinte? Nu doar dascăli al căror apostolat e folosit abuziv de puteri? Mai avem. Dar ei se lasă de multe ori învinşi de piedici cu care n-au inimă să lupte, uitând că piedicile pot fi învinse. Se lasă copleşiţi de vocile demagogilor, foarte inventive, adesea caracterizate de o seducţie gratuită.

Lucruri de mântuială

Clădirea gimnaziului năsăudean – o clădire frumoasă, etajată, luminoasă, cu săli şi coridoare largi… – a fost ridicată într-un an. O performanţă, nu singura, pentru constructorii de atunci. O performanţă, cred, şi pentru constructorii de azi. Mă uit la fotografia din anul inaugurării şi mă gândesc la proiectele unor clădiri şcolare de azi, care trenează, în „cancelariile” politizate, prin decenii. E nevoie de mai multe legislaturi, de anga­ja­mentele mai multor politicieni până se ridică o biată clădire a unei şcoli, care, în momentul inaugurării, rămâne cu o serie de lucrări nefinali­zate sau nefinisate. E nevoie de mai mulţi ani ca să construieşti un WC (faianţat) în curtea unei şcoli, iar la final costurile se ridică la nivelul costurilor unei case… Îţi trebuie zeci de ani să elaborezi o lege a învăţământului şi ea rămâne mereu în zona unei funcţionalităţi precare, imperfecte. Uneori abor­dăm problemele învăţă­mântului doar ca să bifăm ceva în vreo agendă, să ne aflăm în treabă, să arătăm că ne aflăm în treabă. Şi facem în continuare lucruri de mântuială.

Un timp fericit?

Primul director al gimnaziului năsăudean, Ioan Marte Lazăr, în ziua de 4 octombrie 1863, când clopoţelul gimnaziului a răsunat pentru prima oară, spunea: „Am ajuns acel timp fericit, cât astăzi junimea noastră nu e silită a alerga prin depărtare ca să asculte ştiinţele în dulcea limbă a mamei, ci e fericită a serba deschiderea unui gimnasiu naţional român aici, în acest loc clasic care a fost martorul atâtor scene prin cari au trecut părinţii noştri, pe care, când ni l-ar putea nara, am umple multe pagini din istoria fostului regiment II românesc, acum districtul Năsăudului…”

Cuvintele profesorului năsăudean exprimă bucuria câştigării şanselor la emancipare. Deschi­derea gimnaziului este un act de sincroni­zare cu ce este mai bun în şcoală la vremea respectivă. Au plantat „modelul” în inima comunităţii. Dincolo de aspectele şi exigenţele actuale din învăţământul mondial, ne putem întreba cum ne „sincronizăm” oferta noastră şcolară cu ofertele şcolii actuale de aiurea? Trimiţându-ne pruncii în zbor „spre alte zări de soare pline”?

Mai putem trăi, în învăţământ, un timp fericit? Avem dreptul la un asemenea timp. Învăţământul trebuie să aparţină întotdeauna unui timp fericit. Este timpul luptei pentru emancipare. Un timp care nu poate avea niciodată un sfârşit. Lupta pentru emancipare este continuă. Iar şcoala nu trebuie să fie neapărat o prioritate naţională (slogan sechestrat de discursul politic demagogic), i-ar fi destul să fie o prioritate… fericită. Pur şi simplu.

Olimpiu NUŞFELEAN