Socialize

Facebook
Home » Editorial » Invitatul Tribunei » Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor…

Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor…

Academician Eugen Simion

Academician Eugen Simion

Publicăm în volumul de față1 opiniile unor medici specialiști în legătură cu bolile reale ale lui Eminescu și bolile, mult mai numeroase și mai suprarealiste, ale celor care nu contenesc a vorbi de ele și a imagina scenarii din ce în ce mai apocaliptice. Istoriografia românească se dove­dește a fi la acest punct foarte productivă, și Eminescu este, se înțelege de ce, un subiect atractiv pentru ea. Că se discută, nu-i rău. Ar putea fi chiar bine dacă, în afară de boli și de ipoteze privitoare la teribile conspirații, ar fi vorba și de altceva, de opera lui Eminescu, de pildă, care este supusă în ultimele decenii fie unei negații insalubre, fie unei laude lipsite de orice noimă. Cine nu-și amintește de vestitul număr din „Dilema” în care Eminescu este declarat de câțiva detractori tineri și înrăiți un poet depășit din secolul al XIX-lea, un prozator prăfuit, gol de orice semnificație și un filosof politic totalmente nul? Și cine, întreb, nu se simte jenat citind articolele sau ascultând discursurile oratorilor, retorilor și limbuților contemporani, pline de insuportabile clișee, a căror victimă este același mare poet, prozator și filosof politic în publicistica lui ardentă? Îmi amintesc, apoi, cu ce stupoare am citit într-o foaie imundă („Baricada”, 25 iulie 1991) un interviu luat lui Ion Negoițescu în care acesta declară că răul românesc începe cu Eminescu, care, atenție!, este „un om politic execrabil ș…ț, un protolegionar, ideile lui stau la baza ideilor politice ale lui Cuza, Nae Ionescu, Codreanu, Sima”.

Eminescu – „execrabil”? Eminescu – „protole­gionar”, Eminescu – începutul răului românesc?… Criticul – care a publicat un studiu notabil, în tinerețe, despre postumele lui Eminescu, scrie, acum (1991), propoziții scandaloase pentru spirit și provocatoare pentru bunul simț! Sau, poate, invers. În fine, când proiectul lui Noica din anii ’70-’80 – acela de a tipări, în facsimil, manuscrisele lui Eminescu – a fost înfăptuit, după aproximativ 20 de ani, de către Academia Română, alți oratori, retori și limbuți din lumea universitară au protestat și au reclamat la Procuratură pe cel ce semnează aceste rânduri pe motiv că, tipărind „maculatoarele lui Eminescu”, el a risipit bugetul culturii naționale. După patru ani de cercetări serioase, aprofundate, meticuloase – nu mă îndoiesc –, Procuratura română a decis că nu, Academia n-a săvârșit o ilegalitate, n-a supt sângele bugetului național și, tipărind cele 14.000 de pagini rămase de la Eminescu, n-a păpat banii poporului român. Decizia n-a satisfăcut însă pe adversarii acestui proiect din moment ce ei continuă să reclame în presa „elitistă” abuzul impardonabil de a tipări aceste facsimile comparate de ei, în deriziune, bineînțeles, cu fotografiile la nunți, botezuri și parastase. Caractere, mentalități, moravuri, destine nefericite! Eminescu este, azi ca și ieri, în calea tuturor: zelatori, delatori, retori, oratori, limbuți, complexați, resentimentari și, vorba lui Noica, nemernici. Cu adevărat „nemernicia românească”, pe care filosoful român o reclama într-unul din multele lui memorii în favoarea publicării manuscriselor lui Eminescu, în anii ‘70, nemernicia – zic – se dovedește a fi cuprinzătoare, contagioasă și inepuizabilă la meridianul nostru. Mitul lui Eminescu rămâne, și în postmodernitate, subiectul ei predilect…

Mai nou se discută despre maladiile care l-au răpus, la 39 de ani, pe marele poet. Scriu mulți, istoriografi și medici, sociologi și publiciști de toată mâna, unii informați, de bună-credință ca I. Nica (Eminescu – structura somato-psihică, 1972) și I. Vuia (Despre boala și moartea lui Emi­nescu, Studiu patografic, 2007), dornici să elucideze misterul ce înconjoară încă dispariția unui poet-mit, alții, „urechiști”, fanteziști care imaginează scenarii tenebroase, conspirații, acțiuni de spionaj internațional, complicități, trădări, răzbunări odioase… O victimă re­centă a fanteziei lor negre este Maiorescu. Până acum cititorul român învățase la școală sau aflase din studiile criticilor literari amă­nunte despre atitudinea favorabilă, exemplară chiar, a criticului juni­mist, acela care descoperise pe tânărul Eminescu și nu ezitase ca în Direcția nouă (1872) să-l citeze îndată după Alecsandri. Din bio­grafia (documentată și sclipitoare, ca stil) scrisă de G. Călinescu (1932) aflase, de asemenea, că olimpianul Maiorescu sprijinise cu înțelegere și devotament cariera intelectuală și poetică a lui Eminescu și, în 1883, când poetul se îmbolnăvește, își asumă fără să ezite grija de a supra­veghea asupra sănătății lui și de a-l ajuta, pas cu pas, moral și material. G. Călinescu vorbește pe larg și în chip documentat în capitolul Agonia morală și moartea (lui Eminescu) despre relațiile, mai mult decât afectuoase, dintre poet și critic în ultimii șase ani (1883-1889) din viața dramatică a poetului. Atitudinea criticului pare a fi, în aceste circumstanțe, plină de o solidaritate intelectuală ireproșabilă… Cel puțin așa o prezintă G. Călinescu și, înaintea lui și după el, o seamă de reputați istorici literari, cunoscuți pentru obiectivitatea și onestitatea lor intelectuală. Descoperim, acum, că ireproșabilul, olimpianul, demnul Maiorescu, acela care, la moartea poetului, scrisese o frază memorabilă despre posteritatea lui lirică („Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.”), Maiorescu, citim prin unele comentarii critice recente, n-ar fi ce se crede, ci altceva, și anume: un individ egoist, gelos și duplicitar, șeful unei monstruoase cabale, omul serviciilor secrete austriece, în fine, vestea rea pe care ne-o dau acești cronicari ai moravurilor românești este că Maiorescu a participat activ la eliminarea din spațiul public și chiar la asasinarea incomodului gazetar de la „Timpul”.

Teza asasinării lui Eminescu și, ipso facto, a complicității lui Maiorescu tinde, observ, să se răspândească în rândul comentatorilor preocupați de ultimii ani din biografia publică a lui Eminescu. Argumentul lor este că, având o poziție intransigentă în problema opresiunii la care sunt supuși românii aflați sub stăpânirea austriacă, gazetarul de la „Timpul” începe să fie monitorizat de serviciile secrete ale imperiului. Sunt, într-adevăr, documente de arhivă în acest sens și, dacă se mai află și altele, ele trebuie scoase la iveală. A-l asocia însă pe Maiorescu în această conspirație, pe motiv că era germanofil, este o grosolană absurditate și, mai mult decât atât, o injustiție morală, cum am zis, înjositoare. Cine citește corespondența criticului își dă seama că o acuzație de acest fel este în afara rațiunii. Și, totuși, iraționalitatea merge, în acest caz, mai departe și întunecă totul: legislatorul culturii române, creatorul criticii estetice, criticul care a impus pe Eminescu, I.L. Caragiale, Slavici și Creangă și a apărat ideea de adevăr în cultură apare, acum, ca un simbol al complicităților joase și inspiratorul și proteguitorul unei odioase crime intelectuale… Ar fi de plâns, dacă n-ar fi de râs. Și, totuși, aberația se lățește și face carieră într-o cultură a suspiciunii și a comploturilor, începând cu cel mitic (complotul mioritic). Așa se face că în spatele morții oricărei personalități eminente se profilează, totdeauna, doi ciobani abisali care vor să lichideze pe cel de-al treilea, logodit cu o mireasă cosmică…

Revenind la Eminescu: este limpede că el a avut un sfârșit tragic, cum a avut și Hölderlin și cum au avut și alți mari poeți într-un secol bolnav de incompletitudine și agitat, spiritualicește și moralmente, de idealul național. G. Călinescu, pe care l-am citat mai înainte, reconstituie sfârșitul, deloc apoteotic (cum l-ar fi meritat), al lui Eminescu, acceptând opinia că omul care a scris Rugăciunea unui dac, Scrisorile și Luceafărul a fost răpus de o boală perfidă și fără leac în epocă: luesul. Biograful a citit documentele, relatările (uneori foarte contradictorii) din epocă despre comportamentul poetului după 1883, a consultat portretele făcute de ziariștii adversari (unele de-a dreptul odioase), în fine, a consultat buletinele medicale (câte există) și a acceptat, în cele din urmă, diagnosticul citat mai sus. Recitesc aceste pagini triste și remarc amănunte pe care nu le reținusem la lecturile anterioare ale acestei eminente narațiuni critice. Reținusem, evident, mesajul indecent, surprinzător de inuman al Catincăi Slavici către Maiorescu în ziua în care Eminescu dă semne de agitație („Dl. Eminescu a înnebunit. Vă rog faceți ceva ca să scap de el, căci e foarte rău.”), dar nu reținusem amănuntul că Slavici însuși era o gazdă dificilă. Când Eminescu face zgomot noaptea, fâșâind hârtiile în cameră, greoiul prozator se trezește din somn și bate, enervat, în perete, pentru a potoli agitația gazetarului care, pregătind articolul de a doua zi, aruncă pe jos foile ratate… Rețin de asemenea că, sosit la București când fiul este internat prin grija lui Maiorescu în sanatoriul „Caritas”, Gh. Eminovici lasă asupra criticului „toată grija materială și morală” și că alt membru al familiei, fratele Matei, se grăbește, în aceste condiții, să-i ceară lui Maiorescu ceasul de aur al poetului… Informații crude. Probabil exacte.

Crude, înspăimântătoare sunt și detaliile privind comportamentul pacientului Eminescu. Le uitasem și, citindu-le azi, n-aș spune că nu produc asupra mea, lector hârșit, cea mai adâncă impresie. G. Călinescu le consemnează într-un text rece și demn, punând totul pe seama „otrăvii din sânge”, adică infecției luetice. Trec repede peste aceste paragrafe. Haluci­națiile unui om bolnav nu constituie, cred, un subiect predilect pentru analiza critică, nici chiar pentru biografia interioară a unui creator în dificultate psihică. N-am înțeles niciodată insistența pe care unii istorici literari o pun în a descrie mizeriile fiziologice, căderile fizice ale unui mare creator ajuns la vârsta senectuții sau lovit de o maladie umilitoare și nu mi-au plăcut și nu-mi plac nici azi indiscrețiile memorialiștilor atunci când vorbesc mult de suferințele lor biologice sau de beteșugurile altora. Când le găsesc în cărțile scrise de biografii pozitiviști și indecenți, trec repede peste ele. Nu trec însă, în cazul pe care îl discut, aici, peste scrisorile pe care Eminescu le adresează în momente de luciditate fidelului prieten Chibici, care îl însoțise, la recomandarea aceluiași Maiorescu, la sanatoriul din Viena.

Scrisoarea lui Eminescu sugerează o luciditate și o disperare copleșitoare: „Sunt slab, rău hrănit și plin de îngrijire asupra unui viitor care, de acum înainte, e fără îndoială și mai nesigur pentru mine decât înainte”, notează el. Se roagă de Chibici să-l scoată din institutul de alienați. Vrea să cunoască adevărul despre boala lui și este îngrijorat teribil de viitorul său. Numele lui Maiorescu revine în această suplică: „Fii bun, iubite Chibici, și răspunde-mi cum stau lucrurile cu mine. Doctorii de aici îmi vorbesc de dl Maiorescu și de tine. Eu știu despre tine că n-ai mijloace pentru a îngriji de mine în starea în care sunt. Îmi sunt, dar, necunoscute măsurile pe care dl Maiorescu va fi binevoit să le ia în privire-mi și văd, pe de altă parte, că doctorii de la institut nu știu asemenea nimic, ci se mărginesc a-mi cita numele D-sale și al tău, ceea ce – în izolarea în care mă aflu – nu e de natură a mă satisface. Și, în adevăr, nu-ți poți închipui starea în care un om se află într-un institut de alienați după ce și-a venit în fire. Neavând nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău precum se obișnuiește la spitale, și lăsat în prada celor mai omorâtoare griji în privirea viitorului, mi-e frică chiar de a-mi plânge soarta, căci și aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie.”

Cât de revelatorii, mă întreb, sunt asemenea documente? Ce pot spune ele azi despre maladia reală a poetului și despre „spumele demenței”, provocate de infecția luetică, așa cum susțin unii medici din epocă și, după ei, cum crede un mare critic (G. Călinescu)? Medicii, care se exprimă în cartea pe care o prefațez, au revăzut și rejudecat aceste documente, au consultat și altele apărute între timp și, confruntându-le, au ajuns, remarc, la concluzia că nu luesul i-a scurtat zilele lui Eminescu, ci o suprasolicitare de ordin psihic (psihoza maniaco-depresivă – P.M.D, sau, în limbajul psihiatriei moderne: tulburarea afectivă bipolară), o boală ce poate fi tratată în zilele noastre, cum ne încredințează prof. dr. Dan Prelipceanu. Ascultându-l pe el și pe alți participanți la Colocviul organizat de Fundația Națională pentru Știință și Artă în colaborare cu Academia de Științe Medicale și consultându-le acum studiile strânse în volum, aflu mai multe date – și mai sigure – despre bolile lui Eminescu. Toți resping, cu argumentele medicinii de azi, ideea că poetul a fost răpus de sifilis, în timp ce suferința lui reală (manifestată, în fazele acute, prin simptome de agitație psiho-motorie, solilocvie, idei delirante, ecolalie, heteroagresivitate, comportament dezinhibant, incapa­ci­ta­tea de a se concentra, iritabilitate, distractibilitate, prodigalitate, endo­car­dită, otită, accese de epilepsie, fantasme sexuale, ulcerații cronice la gambe etc.) se cheamă psihoză maniaco-depresivă. Un diagnostic pe care l-au sus­ținut, de altfel, la vremea cuvenită, profesorii vienezi Obersteiner și Leidesdorf și, influențat probabil de ei, Maiorescu. Eminescu n-a avut, așadar, nici infecție luetică, nici schizofrenie – cum s-a zis – pentru că, dacă ar fi avut toate acestea și câte s-a mai spus că a avut, ar fi trebuit să treacă prin forme de agrafie, alexie sau afazie1, acatizie (era „agitat motor”), dar n-a cu­noscut „dificultăți motorii” (paralizie)2. Vorbea, citea, scria și se mișca, adică, normal.

Sunt reexaminate, din același unghi medical modern, și alte afecțiuni, cauzalități, simptome psihice descrise de contemporani sau remarcate de-a lungul timpului de biografii lui Eminescu, cum ar fi maladiile moștenite din familie sau „remisiunile (parțiale) interfazice”… Puse la un loc, acceptate sau contestate științific, toate aceste semne duc la concluzia formulată în acest chip de profesorul Prelipceanu: „În opinia noastră Eminescu era, ca fire, ca personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale, unele cu factori psihotici (idei delirante de grandoare, de persecuție, incoerență ideativă și verbală, comportament destructurat, heteroagresiv, agitația psiho-motorie), care au necesitat internare în spital, astfel că se poate afirma, în concordanță cu criteriile de diagnostic din sistemele actuale de diag­nostic psihiatric, cu toată literatura acreditată de psihiatria contemporană, că suferea de o tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenți cu dispoziția, alternate cu perioade subclinice depresive și cu remisiuni (parțiale) inter­fazice. A avut cu siguranță și episoade depresive, menționate mai superficial de contem­porani, datorită ignoranței, firești pentru acea epocă. Trebuie spus că, în general, episoadele maniacale, mult mai deranjante pentru anturaj sunt cele care impresionează și vor fi de aceea relatate de acesta, poate deformate cu trecerea anilor, reținute de relatările presei amatoare de amănuntele picante, senzaționale.”

Medicii care se pronunță azi asupra patologiei lui Eminescu iau în discuție și tratamentul care i-a fost aplicat în cei șase ani de suferință. Mari semne de întrebare ridică – deduc îndeosebi din studiul Academicianului Victor Voicu, reputat farmacolog – terapia bazată pe fricțiuni și fumigații (inhalații) cu mercur. Acestea provoacă leziuni cardiace, renale și hepatice, insomnii rebele, tuse spasmodică, „distensie abdominală și flatulantă”, iritabilitate, tremurături, anemie, depresie, tulburări psihice etc. A trecut poetul, în cele trei momente tulburi ale sale din perioada 1883-1889, prin toate aceste stări? Acad. Victor Voicu notează, pe două coloane, manifestările intoxicației cronice cu mercur și, dacă ne uităm pe ele, vedem că Eminescu a cunoscut o bună parte dintre ele. Concluzia este, și la acest capitol, limpede: „în privința marelui nostru poet Mihai Eminescu datele deținute, fundamentate pe do­cumente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo-patologice (autopsia), pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un sindrom maniaco-depresiv. Erorile de diagnostic și implicit tratamentul cu mercur de lungă durată, pentru un presupus lues, au supraadăugat sindromului maniaco-depresiv o componentă neuro­toxică cu o agravare a depresiei și apariția altor simp­tome psihice, neurologice și organice. Toate acestea au dus la deteriorarea gravă a stării de sănătate a marelui poet grăbindu-i sfârșitul.”

Ce concluzie putem trage, la rândul nostru, urmărind cu atenție și, evident, cu mare curiozitate și oarecare neliniște această nouă autopsie a misterului morții lui Eminescu? Deducem, înainte de orice, că el a fost diagnosticat greșit (infecție luetică) și că tratamentul cu mercur a fost inadecvat. A suferit în realitate de o afecțiune psihică – declanșată de un enorm stres și, pro­babil, de alte cauze secundare –, o boală pe care medicii de azi o numesc „spectrul bipolar” sau „tulburare afectivă bipolară”… Cu mintea lui ascuțită și în limbajul lui exact, Maiorescu intuiește această afecțiune psihică și o numește corect în însemnările sale. S-a înșelat, în schimb, biograful cel mai bun al poetului, G. Călinescu, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocă. Eroare scuzabilă. Greu de scuzat este însă mania eminescologilor care descoperă, cu frenezie, conspirații infernale și dau ca sigură asasinarea lui Eminescu de către adversarii săi ideologici, instigați, dirijați de serviciile secrete străine, în complicitate, am putut constata cu stupefacție, cu Maiorescu, marele inchizitor.

Ce schimbă aceste precizări venite la peste o sută de ani de la moartea poetului din partea oamenilor de știință, vă veți întreba – cum m-am întrebat și eu –, în destinul unui mare creator? Răspunsul direct, cinstit este că nu schimbă nimic esențial în ceea ce privește opera. Decizia acestor specialiști este totuși importantă pentru că ea poate pune capăt speculațiilor, ipotezelor absurde făcute de cei care vor să pună sfârșitul unui mare poet într-o narațiune polițistă. Eu cred că Eminescu are și va avea, în continuare, destinul pe care l-a avut și pe care îl vor crea, citindu-i opera, generațiile succesive de cititori. El și-a încheiat opera majoră la 33 de ani și a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap și nici răpus de lues. A murit sfâșiat de un rău tratament medical, dar și de un rău mai adânc (de ordin psihic), cu cauzalități pe care un nespecialist ca mine nu le poate intui, dar niște medici pricepuți și onești le pot determina și explica, azi, cu mijloacele pe care le oferă evoluția științei lor.

O ultimă chestiune se ridică, cred, atunci când rememorăm această tristă, încurcată, tulburătoare – încă o dată – istorie a maladiilor reale sau imaginare care au răpus, spiritual, un mare poet la 33 de ani și, fizic, la 39: cum a primit și cum a trăit răul ce s-a abătut asupra lui? Din documentele ce există (îndeosebi scrisorile sale) și din mărturiile altora, se poate înțelege că Eminescu era conștient de răul ascuns ce-l roade. În citata misivă către amicul Chibici declară – îngrijorat de viitor – că „mi-e frică de a-mi plânge soarta”. Ceva mai devreme, înainte ca boala să se manifeste și văzduhurile minții lui să se surpe pentru o vreme (1882), trimetea Veronicăi Micle o epistolă în care se plânge de oboseala cumplită ce i-a cuprins trupul și de neliniștea adâncă ce-i strivește spiritul. „Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi, sub figura mea, un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și, peste acest șsicț bolnav, care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaus pentru a-și vini în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de șase ani mă zbat ca într-un cer vicios în cercul acesta, care cu toate acestea e singurul adevărat; de șase ani n-am liniște, n-am repausul senin, de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică… Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere și cu speranța în consolidarea ideilor mele și un mai bun viitor. Dar nu mai merge. În opt ani, de când m-am întors în România, decepțiunea a urmat la decepțiune și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung, lung repaus, ca să-mi vin în fire. Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri și la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc.”

Iar în 1887, când nu mai are speranță de însănătoșire, îi scrie aceleiași Veronica, rugând-o să uite tot ce-a fost între ei. Eminescu pare a se preda, acum, definitiv, nenorocirii în care a căzut: „Dragă Veronică, uită totul. Nenorocirea care m-a lovit e destulă pedeapsă că n-am voit să te ascult. Ce viață dezordonată am dus; toate sfaturile tale erau așa de sincere, așa de bune, așa de drepte, încât dacă îndeplineam o parte din ele, azi n-aș zăcea pe patul de suferinți. Amintindu-mi bunătatea inimii tale, simt remușcări de faptele din trecut. Ar fi o zi de sărbătoare, ar fi o mare plăcere că să vii la Botoșani, să mă vezi unde sunt bolnav și din minut în minut îmi aștept sfârșitul, căci pentru societate sunt de mult mort”.

Cum citim azi aceste confesiuni? Ca semne ale unui spirit care a înțeles că suferința face parte din destinul său. Și-o asumă, cu o sinceritate și o luciditate despre care n-am putea spune, acum, decât că amândouă arată o adâncă, tulburătoare și firească anxietate omenească.

____________________________________

1 Prefață la volumul cu același titlu, care cuprinde lucrările colocviului organizat de Fundația Națională pentru Știință și Artă și Academia de Științe Medicale cu tema: Patografia lui Eminescu: adevăr și legendă, la 27 iunie 2014.

1 Iau toate aceste formule din studiile semnate de profesorii Prelipceanu și Bogdan O. Popescu.

2 Sugestii luate, în continuare, din studiile citate mai înainte.