Socialize

Facebook
Home » Management educational » Managementul comunicării în organizaţia şcolară

Managementul comunicării în organizaţia şcolară

Nivelurile verbal, paraverbal şi nonverbal ale comunicării


Procesul de comunicare se realizează prin transmiterea mesajelor între emiţători şi receptori prin utilizarea unor diferite limbaje, simboluri şi semne, care pot fi verbale sau neverbale. Studiile au arătat că nivelul verbal reprezintă doar 7% din totalul actului de comunicare, în vreme ce 38% din acesta au loc la nivel paraverbal şi 55% la nivel nonverbal (A. Mehrabian şi M. Weiner).

Comunicarea verbală este bazată pe forţa cuvântului şi poate fi scrisă sau orală. Comunicarea orală prezintă o serie de avantaje – rapiditatea circulaţiei mesajelor, obţinerea unui feed-back imediat, precum şi posibilitatea de personalizare a comunicării (adaptarea mesajului şi a transferului său la caracteristicile receptorului). Comparativ, comunicarea scrisă prezintă avantajul unei mai bune structurări, constând în elaborarea mai riguroasă a mesajului şi un grad crescut de adecvare a acestuia la obiectivele comunicării. Astfel, mesajele elaborate în prealabil sunt mai coerente şi operează cu informaţii cu grad crescut de certitudine. În absenţa interlocutorului, ele se transmit mai rapid utilizând canalele impersonale de comunicare (telefon, fax, e-mail), se pot adresa simultan unui număr foarte mare de receptori (în comunicarea de masă) şi se caracterizează, de asemenea, prin uşurinţa de stocare sau arhivare.

Spre deosebire, informaţia conţinută în mesajele comunicate oral este volatilă („Verba volant, scripta manent“) şi are un nivel mai scăzut de rigoare şi certitudine. Dezavantajul comunicării scrise rezidă în efortul şi timpul suplimentar necesar elaborării mesajelor, mai mare decât în majoritatea cazurilor de comunicare orală (cu excepţia discursului public), precum şi în caracterul ei impersonal şi a unui feed-back întârziat sau absent.

Comunicarea neverbală se realizează prin transmiterea mesajelor prin orice modalitate care exclude utilizarea cuvintelor. Ea este de multe ori implicită, involuntară, fiind asociată celei verbale. Astfel, comunicăm prin privire, tonul şi ritmul vocii, prin poziţie şi gestică şi uneori comunicăm prin simpla prezenţă sau prin intermediul lucrurilor care ne înconjoară (obiecte şi modul cum le aranjăm). Toate aceste elemente transmit mesaje asociate, care pot potenţa, sau, după caz, pot atenua sau contrazice ceea ce emitentul intenţionează să comunice.

De aceea, este importantă cunoaşterea şi înţelegerea rolului şi a modalităţilor de manifestare a comunicării neverbale, în scopul eficientizării actului de comunicare. Din punctul de vedere al emiţătorului, această eficientizare rezidă în eliminarea potenţialelor contradicţii dintre mesajul verbal şi cel neverbal, precum şi întărirea elementelor de conţinut dezirabile, iar pentru receptor interpretarea mesajelor neverbale are rolul de a facilita înţelegerea corectă (în acord cu intenţiile emitentului) a scopurilor şi a conţinuturilor.

Din categoria limbajelor neverbale fac parte limbajul paraverbal (ritm, ton, volum al vocii) şi cel nonverbal (body-language), astfel că procesul de comunicare se realizează pe cele trei niveluri distincte – verbal, paraverbal, nonverbal. De asemenea, studiul comunicării neverbale ia în considerare şi alte elemente cum ar fi limbajul spaţiului (proxemica), limbajul lucrurilor şi al culorilor, limbajul timpului.

Pentru un cadru didactic, capacitatea de a folosi în mod adecvat limbajul paraverbal este foarte important în comunicarea de influenţare, de convingere şi cea suportivă. O bună utilizare a paraverbalului poate susţine şi îmbunătăţi comunicarea cu elevii, la clasă şi în afara ei, aşa cum ignorarea lui poate crea confuzie şi derută în rândul acestora. De exemplu, o apreciere/laudă adresată unui elev folosind un ton ironic/sarcastic (nivel paraverbal de comunicare), însoţit eventual de un zâmbet zeflemitor (nivel nonverbal de comunicare) îşi pierde, în mod evident, orice sens motivaţional pentru cel căruia i-a fost adresată. Critica transmisă pe un ton apatic, în grabă, sau privind în altă direcţie se poate interpreta ca un interes redus al profesorului faţă de erorile elevului şi minimalizează impactul acestora din perspectiva celui care a greşit.

Ritmul prea rapid de exprimare poate conduce la o slabă înţelegere a mesajului, iar un ritm prea lent poate genera plictiseala. Pauzele, între cuvinte sau propoziţii, pot fi utilizate în mod conştient fie pentru a întări afirmaţiile (a le da greutate), fie pentru a lasa timp receptorului să înţeleagă conţinuturile transmise. Însă ezitările în emisie, repetiţiile nejustificate ale unor idei sau termeni şi ticurile verbale sunt erori de paralimbaj care trebuie conştientizate şi evitate. Acestea devin uşor sancţionabile din perspectiva elevului, influenţând în mod negativ percepţia acestuia faţă de cadrul didactic.

O altă modalitate de exprimare a nivelului nonverbal este tăcerea. Tăcerea are anumite funcţii de comunicare, care pot ţine de exprimarea dezacordului, sublinierea importanţei mesajului transmis sau temporizarea comunicării în scopul de a câştiga timp de gândire.

Aşa cum am precizat, comunicarea nonverbală se manifestă prin expresia feţei, gestică, poziţia corpului, aspectul general. Expresia feţei este dată de privire, mimică şi zâmbet.

Privirea poate comunica aprobare sau dezaprobare, prietenie sau ostilitate, a nu privi pe cineva înseamnă răceală sau lipsă de interes, o privire prea insistentă poate exprima dorinţa de intimidare, aşa cum o privire directă, eventual însoţită de o strângere de mână, poate susţine o atitudine deschisă şi onestă de comunicare. Se consideră că pentru a construi o relaţie de comunicare eficientă, contactul vizual trebuie menţinut 60-70% din timpul efectiv de comunicare.

Mimica reprezintă un ansamblu de modificări ale fizionomiei, exprimând externalizarea unor sentimente, gânduri, opinii şi care, totodată, comunică interlocutorului mesaje privind persoana respectivă. De exemplu, fruntea încordată exprimă tensiune sau preocupare, fruntea ridicată exprimă mirare sau surprindere, nasul încreţit arată neplăcere, buzele strânse – supărare sau nesiguranţă.

Zâmbetul este o expresie a feţei cu semnificaţii complexe, putând să exprime o multitudine de stări – bucurie, plăcere, aprobare, sau, din contră, ironie, jenă, cinism, sarcasm. Interpretarea sensului unui zâmbet ţine de specificul unor comportamente culturale, uneori diferite de la o ţară la alta.

Gesturile, poziţia şi mişcarea corpului sunt elemente de comunicare nonverbală care ţin de individ, prin experienţa, educaţia şi personalitatea sa, sau de cultura căruia acesta îi aparţine. Unele gesturi au un caracter pozitivant pentru comunicare (de exemplu, braţele larg deschise la primirea cuiva în birou, ridicarea în picioare la intrarea cuiva, atingerea braţului interlocutorului, bătaia prietenoasă pe spate), sau, dimpotrivă, un caracter obstructiv (mişcarea bruscă a capului în direcţia opusă interlocutorului, pumnii strânşi, mişcarea nervoasă a piciorului ş.a.). Se consideră că o gesticulaţie excesivă transmite ideea de sărăcie a vocabularului persoanei în cauză sau lipsa bunei creşteri.

Poziţia şi mişcarea corpului furnizează mesaje referitoare la statutul persoanei, atitudinea sa faţă de interlocutor, emoţiile şi sentimentele pe care le încearcă. Poziţia corpului poate caracteriza starea de spirit a emiţătorului şi a receptorului – rezervat, defensiv; închis, ostil, neîncrezător; deschis spre comunicare, interesat; dezaprobator sau aprobator.

Astfel de exemple de mişcări ale corpului pot fi: înclinarea uşoară a corpului înainte – denotă interes, înclinarea spre spate – arată dezinteres, întoarcerea capului în altă parte – transmite dorinţa de a încheia comunicarea, capul înclinat în sus – dominaţie, superioritate, capul înclinat în jos – supunere, timiditate etc.

Comunicarea tactilă, ca formă a comunicării neverbale, se manifestă prin frecvenţa atingerii, modul de a da mâna, de a îmbrăţişa, de a lua de braţ etc.

Tipurile de contacte tactile ca formă de transmitere a unui mesaj diferă de la o persoană la alta, ca funcţie de statut, vârstă, relaţie. Stanley Jones şi Elaine Yarbrough au realizat o clasificare a funcţiilor comunicării tactile, delimitând patru clase principale, astfel:

Gesturi tactile care transmit emoţii pozitive – prietenie, solidaritate, încredere, suport;

Gesturi tactile „în joacă“ – facilitează interacţiunea fără a angaja însă răspunderea;

Gesturi tactile „de control“ – vizează influenţarea compor­tamentelor, atitudinilor şi a sentimentelor. Acestea reprezintă în majoritatea cazurilor o relaţie de dominare din partea emiţătorului şi nu pot avea decât un caracter de comunicare unidirecţională;

Gesturi tactile „ritualice“ – cea mai frecventă fiind strângerea mâinii. Poziţia mâinii şi forţa cu care se realizează strângerea delimitează statutul de superioritate, egalitate sau de subordonare a comunicatorilor.

Prezenţa personală este o formă de manifestare a comunicării neverbale reprezentată de forma corpului, vestimentaţie, bijuterii, parfum şi alte accesorii. O persoană bine îmbrăcată este asociată automat cu o persoană de succes. Oricât ne-ar plăcea să credem că „haina nu îl face pe om“, vestimentaţia oglindeşte personalitatea individului şi comunică informaţii despre acesta referitor la statutul social şi financiar, educaţie, respectarea unor norme de grup. Îmbrăcămintea se poate folosi în funcţie de context pentru a crea un rol sau o imagine, un statut social real sau pretins. De multe ori, culturile organizaţionale se exprimă şi prin norme vestimentare proprii, sub forma unor modele acceptate de membri ca fiind dezirabile. Este exemplul normelor vestimentare specifice mediului corporatist, sistemului bancar şi chiar şi mediului şcolar. Pentru elevii adolescenţi, vestimentaţia şi accesoriile reprezintă o formă de manifestare a personalităţii şi de multe ori un criteriu de integrare în grupul de prieteni. Stilul şi tendinţele acceptate de grup devin norme pentru membrii săi.

Prezenţa personală este, deci, un factor de comunicare către cei din jur care, asociat cu celelalte elemente de limbaj nonverbal, poate influenţa pozitiv sau negativ procesul de comunicare.

Subliniem că elementele limbajului nonverbal se exprimă de multe ori involuntar (neintenţionat), comunicatorii nefiind conştienţi de mimica sau ticurile pe care le utilizează în comunicare, necontro­lând-şi gestica şi poziţia, sau neacordând importanţă vestimentaţiei pe care o adoptă. De aceea, este necesară o educaţie a comunicării nonverbale şi un exerciţiu de zi cu zi în perfecţionarea acesteia.

În profesia didactică, bazată în mod fundamental pe comunicare, nivelurile paraverbal şi nonverbal deţin un rol important. În primul rând, comunicarea didactică presupune atât un proces de transfer de cunoaştere dinspre profesor către elev (predominant fiind caracterul instructiv al comunicării), cât şi un proces de formare şi educare a acestuia (cu caracter formativ preponderent); în ambele cazuri, dar mai cu seamă pentru cel din urmă, stilul de comunicare definit prin utilizarea paraverbalului şi a nonverbalului poate induce o eficienţă superioară a actului didactic, antrenând o serie de factori de susţinere, cum ar fi: captarea atenţiei, întărirea şi sublinierea conţinuturilor esenţiale, reducerea apatiei şi a dezinteresului, influenţarea pozitivă a reacţiilor de răspuns faţă de sarcinile de lucru alocate.

De multe ori se consideră că acei profesori care sunt capabili să câştige atenţia şi să stârnească constant interesul elevilor pe parcursul orei de curs sunt posesorii unei charisme personale native. În fapt, problema rezidă în faptul că unii ştiu să folosească resursele comunicării paraverbale şi nonverbale, iar alţii încă nu au învăţat acest lucru. Atractivitatea orelor de curs rezidă într-o serie de factori, dintre care semnificativ este stilul didactic. Acesta se poate îmbunătăţi prin eficientizarea stilului de comunicare, care la rândul sau se îmbogăţeşte prin elementele de paralimbaj mai sus prezentate. Aceste paralimbaje au rolul de a transforma orice expunere seacă, rigidă sau lineară dintr-o sală de curs într-o poveste captivantă şi motivatoare. În plus, rolul lor este determinant în comunicarea cu scop de convingere şi influenţare – aceea care induce opinii şi modelează comportamente, adică exact zona de interes reprezentată de educaţia pe care şcoala trebuie să o ofere formabililor.

Concluziile ce decurg din această scurtă trecere în revistă a nivelurilor paraverbal şi neverbal ale comunicării se circumscriu următoarelor idei:

Elementele de comunicare paraverbală însoţesc comunicarea verbală, în mod intenţionat sau nu, eficienţa comunicării fiind, după caz, susţinută sau restricţionată de manifestarea acestora;

Axioma comunicării neverbale evidenţiază faptul că aceasta are o mai mare relevanţă decât nivelurile verbal şi paraverbal de comunicare. Atunci când mesajul verbal şi cel paraverbal nu sunt în concordanţă cu limbajul neverbal asociat, receptorul va internaliza cu precădere semnalele acestuia din urmă;

Utilizarea paralimbajelor în comunicarea didactică conduce la creşterea eficienţei actului instructiv-educativ.

Prof. Ioana Mihaela Neacşu,
Colegiul Naţional „Grigore Moisil“, Bucureşti