Socialize

Facebook
Home » Actualitatea » Evenimente » Marea Unire a românilor – 1 Decembrie 1918

Marea Unire a românilor – 1 Decembrie 1918

Marea Unire - 1 decembrie 1918„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]. Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional. […]” Astfel marchează regretatul academician Florin Constantiniu semnificaţia istorică a zilei de 1 decembrie 1918.

Unirea Transilvaniei cu România de la 1 Decembrie 1918 reprezintă fără doar și poate evenimentul principal al istoriei României și totodată realizarea unui deziderat al locuitorilor graniţelor vechii Dacii. Aniversăm cu respect în fiecare an Ziua Naţională a României la 1 Decembrie, prilej de rememorare a jertfei înaintașilor și a luptei pentru constituirea statului naţional român. Cu acest prilej, discu­tăm, polemizăm, dezbatem cu privire la rolul maselor și al personalităţilor în anul plin de istorie 1918. Unirea din 1918, realizată de niște patrioţi vizionari, rivalizează palid astăzi cu faptele unor personaje contemporane. Tinerii nu prea știu ce sărbătoresc, cei mai în vârstă visează la vremurile apuse, iar mulţi folosesc ziua liberă pentru a-și rezolva din problemele restante din cauza serviciului.

Dar să vedem despre ce evenimente și personalităţi este vorba… Victoria Antantei, care începea să se contureze în 1918 în Europa Occidentală, s-a repercutat și pe frontul din Peninsula Balcanică. Armata generalului Sarrail, care practic era blocată de ani la Salonic, înainta și depășea liniile armatei bulgare. În România, la 24 octombrie/6 noiem­brie 1918, Guvernul Alexandru Marghiloman își dădea demisia. I-a urmat un Executiv condus de generalul Constantin Coandă, care proclama remobilizarea armatei române și la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România reintra în război. După numai o zi, războiul lua sfârșit în Europa Occidentală. În partea de răsărit a continentului nostru, după armistiţiul de la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operaţiunile militare au mai continuat cu intermitenţe pe teritoriul Ungariei.

Înfrângerea militară aducea cu sine destrămarea imperiilor multinaţionale din cadrul Puterilor Centrale. Aceasta erau urmată de intensificarea mișcării naţionale a popoarelor aflate pe drumul deplinei autonomii și independenţe. La 26-28 martie 1918 a avut loc la Roma un Congres al naţionalităţilor din Austro-Ungaria, care a votat o moţiune, cerând recunoașterea dreptului fiecărei naţiuni de a se constitui într-un stat naţional independent sau de a se uni cu statul său naţional, dacă acesta exista deja.

La 27 martie 1918, Sfatul Țării din Basarabia a votat unirea Basarabiei cu România. În vara anului 1918 s-a constituit în capitala Franţei Consiliul Naţional al Unităţii Române, condus de Take Ionescu, iar printre membri avându-i pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul a fost recunoscut de către guvernele Antantei drept exponentul intereselor poporului român. La începutul toamnei, Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaţilor și rutenilor a solicitat dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor din cadrul său.

Evenimentele se precipitau și în Transilvania. La 29 septembrie 1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat în unanimitate, „în virtutea dreptului naţional al fiecărei naţiuni de a dispune de ea însăși”, Declaraţia de la Oradea, elaborată de Vasile Goldiș, prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Peste o săptămână, Declaraţia ere citită în Parlamentul de la Budapesta de către Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu dorea să mobilizeze 70.000 de soldaţi transilvăneni din fosta armată austro-ungară, cu care să meargă în Transilvania.

La 3 octombrie 1918 era publicat de către împăratul Carol I de Habsburg al Austro-Ungariei manifestul intitulat Către popoarele mele credincioase, care propunea reorganizarea Austro-Ungariei ca un stat de tip federal de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean). Imediat a apărut Declaraţia Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni, care a respins manifestul împăratului Austro-Ungariei și a proclamat unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi. La 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanţii Partidului Naţional Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condiţiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Ca urmare, guvernul maghiar, condus de Károlyi Mihály, a încercat să intre în negocieri cu Consiliul Naţional Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcaţie între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administraţia Serbiei.

Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 18 noiem­brie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o adunare naţională a românilor din Transilvania și Ungaria. De ce la Alba Iulia? Mai întâi, deoarece la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intrase în cetate, care a devenit capitala domnitorului în timpul scurt cât reușise să săvârșească Unirea Țărilor Române. Mai apoi, în 1784, pe platoul Cetăţii, Horia și Cloșca au fost frânţi pe roată în urma condamnării lor. Pentru buna desfășurare a lucrărilor urma să fie aleși 600 de deputaţi pe bază de vot universal și, respectiv, 628 reprezentanţi ai organizaţiilor și societăţilor culturale. Pe parcursul a două săptămâni, au fost aleși câte 5 reprezentanţi de circumscripţie.

Marea Adunare Naţională a fost pregătită cu minuţiozitate, discuţiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluţiei Unirii, redactată de Vasile Goldiș. Unii au cerut ca Unirea să se facă pe baza proclamării autonomiei Ardealului. Tineretul a solicitat unirea fără niciun fel de condiţii. Socialiștii se temeau de stările politice din vechiul Regat al României. În cele din urmă, s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.

Anunţând popoarelor lumii voinţa și hotărârea sa, naţiunea română declara prin manifest că ea „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pierii mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea…” În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care „spera și aștepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.

Anunţând programul Adunării Naţionale Constituante, Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munţilor, Avram Iancu, și pe toţi cei care au început și lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.

Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă de mare sărbătoare. Au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești. Acestora li s-au adăugat episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare și ai tinerimii universitare. Pe lângă toţi aceștia, s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au sosit cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ale ţinuturilor. Drumul spre Cetăţuia de la Alba Iulia era flancat de șirurile de ţărani români înveșmântaţi în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii flutura drapelul tricolor. De pe opt tribune se explica maselor populare măreţia vremurilor pe care le trăiau și importanţa adunării. Concomitent, în sala Cazinei Militare, delegaţii au ţinut ședinţa. Prin aceasta, adunarea de la Alba Iulia a căpătat caracterul unui plebiscit al tuturor românilor.

Vorbitorii, în persoana lui Ștefan Cicio Pop, au prezentat condiţiile istorice în care se desfășura adunarea. Vasile Goldiș a făcut o expunere a istoriei românilor și a argumentat necesitatea Unirii. A urmat apoi Iuliu Maniu, care a insistat asupra împrejurărilor în care se realiza Unirea. Iosif Jumanca a adus adeziunea la Unire a lucrătorilor industriali.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor. Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a solicitat: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptăţire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus”.

Cu prilejul Adunării, s-a constituit și Marele Consiliu Naţional Român, de fapt un organism legislativ, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptaţi. A doua zi, acest Consiliu a ales un guvern provizoriu, numit și Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul a hotărât să trimită la București o delegaţie, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României). Acesta, la 1/14 decembrie 1918, înmânează regelui Ferdinand I Declaraţia de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand promulgă decretul de sancţionare a Unirii.

Adunarea de la Alba Iulia s-a desfășurat fără prezenţa trupelor române. Primii soldaţi au trecut Munţii Carpaţi la 13 noiembrie 1918, iar acţiunea s-a intensificat după 20 noiembrie, primele orașe în care au intrat unităţile militare române fiind Topliţa și Miercurea Ciuc, la 26 noiembrie, deci în zona secuiască a Transilvaniei, care oricum nu și-a trimis reprezentanţi la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918, trupele române nu trecuseră linia Mureșului decât într-un singur loc, în zona orașului Târgu Mureș.

După adunarea de la Alba Iulia, atitudinea guvernului de la Budapesta faţă de românii ardeleni s-a radicalizat. Budapesta nu a recunoscut adunarea de la Alba Iulia și nici înfiinţarea Consiliului Dirigent. Mai mult, la 8 decembrie 1918, primul ministru maghiar Károlyi l-a numit pe István Apáthy comandant al „Comisariatului pentru Ungaria de Est”. Pe de o parte, guvernul maghiar și-a dat seama că lipsa unor forţe militare regulate îi submina situaţia în teritoriile pe care le considera drept maghiare, începând din decembrie să-și reorganizeze armata. Ca atare, a fost absolut necesară înaintarea trupelor române dincolo de Mureș, fie și numai din acest motiv.

La un moment în care în România patriotismul este atât de puţin important și în Europa se vorbește tot mai mult despre inutilitatea cadrului naţional, aniversarea Zilei Naţionale devine un moment de excepţie în afirmarea identităţii și tradiţiilor naţionale.

Prof. Mihai MANEA,

Președintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România (APIR-Clio)