Socialize

Facebook
Home » Actualitatea » Evenimente » Marea Unire din 1918 – ziua cea mare a neamului românesc

Marea Unire din 1918 – ziua cea mare a neamului românesc

9-1Omagierea de către Academia Oamenilor de Ştiinţă din România (AOSR) a Zilei Naţionale, 1 Decembrie, prin simpozionul „Marea Unire din 1918“, a depăşit inevitabila referinţă temporală prin valoarea informaţiilor aduse în discuţie, prin conexiunile de idei supuse atenţiei şi prin deschiderile propuse pentru reflecţie. Preşedintele AOSR,
prof. univ. dr. ing. Adrian Badea, a definit momentul
1 Decembrie 1918 drept „ziua cea mare a neamului românesc“. În opinia sa, prin acest moment istoric a fost încununat „un adevărat program de ţară, care a început în jurul anului 1848 şi a continuat până la desăvârşirea unirii românilor în graniţele pe care le gândise şi le realizase Mihai Viteazul în 1600“.

Voinţa neamului românesc nu a putut fi curmată

Cercetător profund al documentelor de arhivă, prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu a adus argumente de contracarare a tezei potrivit căreia, în contextul anului 1918, nu a existat un ideal naţional, iar unirea a fost „un cadou“ făcut de marile puteri europene. În realitate, a subliniat cercetătorul, „încă din timpul războiului, românii începuseră să‑şi manifeste temerile că nu li se vor satisface toate drepturile naţionale, de altfel recunoscute în cea mai mare parte de către puterile Antantei“. Au fost supuse atenţiei informaţii din fonduri arhivistice dovedind pregătiri în spaţiul european înconjurător pentru o pace separată a Rusiei cu Ungaria şi garantarea „independenţei“ Transilvaniei şi pentru înglobarea Maramureşului în Rusia şi a Banatului timişorean în Serbia. „Voinţa neamului românesc nu a putut fi curmată“, a accentuat profesorul Lungu, subliniind în acelaşi timp că „hotărârile adoptate de români la Chişinău, Cernăuţi şi Alba‑Iulia nu au însemnat, din păcate, încheierea procesului de unire“, dovezi fiind unele documente care semnalează în 1919 acţiuni separatiste (la Oradea), manifeste pe aceeaşi temă (ale Partidului Bolşevic), atitudini expansioniste (ale Serbiei, Ucrainei). Un rol deosebit în anihilarea tendinţelor de acest fel, a demonstrat mai departe profesorul Lungu, l‑a avut diplomaţia românească a epocii. Au fost citate în acest sens o telegramă a senatorilor şi deputaţilor români de la Chişinău adresată Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris din 1919 şi un apel din acelaşi an al românilor din Cleveland, SUA.

În susţinerea adevărului potrivit căruia Marea Unire a însemnat ideal naţional urmat şi înfăptuit, şi nu decizie străină circumstanţială, istoricul cercetător a supus atenţiei convocarea‑manifest lansată de Marele Sfat al Naţiunii Române în noiembrie 1918, la Arad, care enumera faptele generatoare ale autodeterminării mai multor naţiuni europene şi chema la urmarea şi de către români a aceleiaşi direcţii: „Istoria ne cheamă la fapte“.

Nu Trianonul a dat Transilvania României

Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, preşedintele Secţiei Ştiinţe Istorice şi Arheologice a AOSR şi membru titular fondator al acesteia, şi‑a axat expunerea pe trei repere ale secolului care se împlineşte de la Primul Război Mondial şi Marea Unire: 1914, 1916, 2016. Cu trimitere la anul 1914, semnalarea sa a fost că, iniţial, regele Carol I s‑a pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, însă decesul regelui a oprit concretizarea. Ulterior, în 1918, condiţiile realizării unităţii naţionale au fost susţinute, după cum a reamintit profesorul Scurtu, de disoluţia armatei sovietice şi de proclamarea dreptului la autodeterminare al naţiunilor componente ale statului sovietic, precum şi de revoluţia vieneză care a dus la prăbuşirea Imperiului Austro‑Ungar. Dincolo de context, a subliniat istoricul, „unirea de la Alba‑Iulia a fost votată de cei 1.228 de delegaţi aleşi, nu a reprezentat rodul aclamaţiei a 120.000 de oameni adunaţi pe Câmpul lui Horea, după cum nu a constituit nici acţiunea câtorva intelectuali ai epocii, aşa cum susţine o carte apărută recent“. De asemenea, profesorul Scurtu a argumentat la rândul său că Marea Unire nu a fost rezultatul unei decizii a marilor puteri, arătând că la un an după marele act istoric, la 1 decembrie 1919, prim‑ministru al României era Alexandru Vaida‑Voevod, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român, deci un transilvănean, or Tratatul de la Trianon a fost semnat la 4 iunie 1920, „aşa că nu Trianonul a dat Transilvania României, ci Transilvania era deja integrată în statul român“.

Făcând trecerea spre momentul actual, prof. univ. dr. Ioan Scurtu s‑a oprit asupra perioadei 1942‑1943, apreciind că de pe atunci „situaţia României fusese hotărâtă, iniţiativa aparţinând Guvernului britanic“, în sensul că lăsase Uniunii Sovietice decizia asupra Europei Centrale şi de Sud‑Est. Totodată, trimiterile la Convenţia de armistiţiu din 1944 şi la Tratatul de pace din 1947 i‑au permis istoricului să semnaleze că înţelegerea situaţiei românilor din vecinătatea graniţelor actuale nu trebuie să se rezume la Tratatul Ribbentrop‑Molotov.

Cât priveşte realitatea de astăzi, profesorul Ioan Scurtu a recurs la evocarea unor constatări personale. O călătorie de vară prin judeţele Harghita şi Covasna i‑a permis să vadă cum sunt etalate şi comercializate diverse obiecte uzuale (tricouri, căni etc.) inscripţionate cu harta Ungariei Mari, cu slogane de felul „Jos Trianonul“ şi „Nu, nu, niciodată“, tot aşa cum a aflat de organizări ale unor tineri care se ocupă cu plantarea unor borne de hotar. Ca urmare, cercetătorul istoriei se consideră îndreptăţit să aprecieze că „se face revizionism sub ochii autorităţilor române“.

Revenirea la cultura generală prin valorile culturii naţionale

Directorul Tribunei Învăţământului, prof. univ. dr. Sorin Ivan, a susţinut expunerea „Edificarea conştiinţei identitare şi a identităţii naţionale prin educaţie şi cultură“. Dincolo de atitudini şi reacţii ale autorităţilor, îngrijorarea sa a vizat faptul că, „mai grav, există o criză a conştiinţei identitare şi a identităţii naţionale în societatea românească, în special în rândul tinerelor generaţii“. Argumentele le‑a adus din propria experienţă a relaţionării cotidiene cu studenţii, un prilej în acest sens oferindu‑l recentele alegeri prezidenţiale din Republica Moldova. Cadrul general a subliniat că‑l asigură „lumea actuală, remodelată de diverse procese şi fenomene în cadrul larg al globalizării“, unde se produc inclusiv „disoluţia identităţilor şi uniformizarea diversităţii“, încât „idealul Uniunii Europene de universalitate în diversitate rămâne o utopie“. Pe acest fond, a continuat prof. univ. dr. Sorin Ivan, asistăm la „despiritualizarea şi deculturalizarea omului contemporan, într‑o societate a consu­merismului, o societate hiperpragmatică“. De la pragmatismul culturii, a apreciat vorbitorul, s‑a ajuns „la o cultură a pragmatismului, în care valorile spiritului şi ale culturii sunt lăsate pe plan secund, în favoarea unor pretinse valori ale bunăstării, ale binelui imediat, despiritualizat. Toate sunt procese care ne remodelează existenţa, şi la nivel global, şi la nivel european, ca şi la nivel individual“. Pe acest fond, au fost aduse în discuţie conceptul de multiculturalism, fenomenul migraţiei şi altele, care pot să remodeleze identitatea în sensul ei obişnuit, ducând la extremisme, tensiuni. „Mijlocul de supravieţuire identitară este descoperirea conştiinţei de sine, a identităţii naţionale“, a accentuat profesorul Sorin Ivan. În acest sens, el s‑a referit la etichetările aplicate după desprinderea de comunism, în acelaşi timp cu persistenţa unui proces de negare a valorilor naţionale: „Patrie, patriotism, naţiune, ţară sunt considerate ca făcând parte din abordări naţionalist‑comuniste“. Astfel de interpretări, susţinute prin mass‑media, prin manuale şi planuri de învăţământ, a atras atenţia, de pe poziţia educatorului şi formatorului, prof. univ. dr. Sorin Ivan, „au efecte devastatoare asupra tinerilor“. Apelul său, amplificat de participanţii la simpozion, a fost pentru revenirea „în şcoală şi universitate la cultura generală care să plece de la valorile şi reperele naţionale“.

F. IONESCU