Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Masificarea şcolii

Masificarea şcolii

Masificarea scoliilacus mi vitae nibh. Sed non tempus nisl.

Masificarea școlii și criza selecției
Peste tot în Europa, educația se masifică. Până în 2020, Comisia Europeană îndeamnă țările membre să-și generalizeze liceul. E un orizont de timp care nu ia pe nimeni prin surprindere, fiindcă cel puțin la noi conceptul generalizării școlii de 12 ani a fost deja acceptat, iar punerea lui în practică aproape că s-a realizat. Adică România a excedat orizonturi de timp și mai ales orizonturi de curriculum. Poziția excesivă a unei Românii cu bani puțini pentru educație, dar cu ambiții de top, a generat rezultate previzibile cumva. Unul dintre efectele vizibile a fost dispariția selecției dintre învățământul obligatoriu și cel liceal, aspect stimulat între altele și de apariția unui număr impresionant (într-un timp scurt!) de universități private. ~n absența selecției, o masă mare de elevi a devenit nemotivată, indiferentă, caracterizată de lene intelectuală și de refuzul profesionalizării. Ruptura dintre cerințe și realitate a devenit treptat prăpastie și atunci s-au generalizat copiatul, corupția, forma fără fond. Când mijloacele de a copia s-au restrâns a apărut renunțarea în a mai da bacalaureatul.
…Lucruri, știute, mai toate!
Fenomenul masificării educației nu a fost/nu este un lucru neașteptat. Secolul trecut a fost un secol în care societăți democratice sau societăți totalitare au pus un accent special pe educație. Primele au făcut acest lucru pentru creșterea randamentului economic și social al membrilor societății, celelalte l-au făcut în numele unei ideologiei utopice, dar având, fără îndoială, și ele o țintă economică și mai ales de imagine și manipulare. Ce s-a schimbat este ritmul. Cei care privesc în urmă vor vedea că trecerea de la școala obligatorie de 7 ani la cea de 8 ani a avut loc la o distanță de un deceniu, timp absolut necesar pentru crearea unei culturi în care a avea opt clase era sinonim, la nivelul motivației, al responsabilizării comportamentului atât al elevului, cât și al profesorului, cu firescul. Mai mult, chiar era o formă de provocare pozitivă. Sigur, și atunci au apărut fenomene negative privind abandonul școlar și atunci au fost elemente de inadecvare curriculară în cadrul perioadei de trecere de la un ciclu obligatoriu la altul, dar ele au fost rezolvate fără mari probleme. Mai rapid a fost pasul următor – învățământul obligatoriu de 10 ani, tot o formă excesivă, în fond! – care a creat probleme, dar, și de astă dată, ele au fost totuși rezolvate prin conservarea ideii de competiție, selecție, ceea ce, firește, fusese și până atunci: nu se intra la liceu, școală profesională etc. decât în urma unui examen de admitere. La fel în treapta a doua de liceu.
Lăsând deoparte o perioadă confuză, de după 1990, când s-a revenit la învățământul obliga­toriu de 8 ani, școala s-a confruntat în ultimul deceniu cu re-generalizarea învățământului de 10 ani. Fără însă ca de astă dată, în trecerea de la școala obligatorie la ciclul superior liceal, criteriul selecție să mai funcționeze, De fapt, treptat, politicile de după 2001 au asigurat, indiferent de rezultatele obținute de cel care termina gimnaziul de 8 ani, un loc într-un tip de liceu, finalizat cu o Diplomă de Bacalaureat, în condițiile în care școlile profesionale aproape dispăruseră. Iar după liceu era tot aproape firesc ca tot mai mulți absolvenți să se gândească să urmeze și o facultate, fiindcă oricum singura selecție rămasă o constituia bacalaureatul, care la rându-i era minat profund de copiat și formalism. Selecția din clasa a VIII-a era una secundară, aproape inutilă, fiindcă ea decidea nu dacă să intri sau nu în ciclul superior, ci doar la care dintre școlile ciclului superior urma să intri. Implicit, exigența a dispărut, importantă fiind doar decizia politică, iar la universități aspectul economic. Tentația de a acuza azi de iresponsabilitate întregul sistem e foarte mare, dar faptul ar fi de neînțeles. Problema este alta: trăim într-o societate a așa-zisei oferte și cereri, dar care funcționează, din păcate, invers într-o țară în care cultura reală a selecției a dispărut sau e pe cale de dispariție. Totul se reduce, așadar, la faptul că în toată această perioadă forurile competente n-au fost în stare să construiască, responsabil, un curriculum și un sistem de învățământ adecvate și eficiente noilor realități. Fiindcă, altminteri, nimeni nu mai poate ști, în acest context suprarealist, câți dintre tinerii unei serii sunt apți, în mod real, pentru a termina un liceu cu rezultate mulțumitoare sau chiar o facultate, atâta vreme cât nu au existat/nu există în preuniversitar o consiliere și o pregătire corespunzătoare a acestei „inflații” de bacalaureați, ceruți de învățământul superior. Așa cum nimeni nu poate pretinde că există un curriculum adecvat situației de fapt create. Cu alte cuvinte, nu există o vinovăție cu orice preț a Universităților sau a Preuniversitarului, aceea de a fi scos absolvenți slab pregătiți, în condițiile în care politicile de sistem au fost nefericite, aberante, eliminând, intenționat sau din incompetență, competiția reală și acceptând practic o eliminare a selecției, sau în condițiile în care „bătălia pentru un loc la un liceu” a fost înlocuită de oferirea pe tavă a unui „loc” în ciclul următor, ciclul inferior sau superior al liceului. Prin urmare, problema de fond nu a fost/și nu este nici acum doar aceea că învățământul privat a cerut bacalaureați pe bandă rulantă în toată această perioadă, ci că acești bacalaureați au existat, grație unui sistem aberant și a unor politici în care sistemul s-a prefăcut ani de zile că nu vede prezența unor inadecvări curriculare, ca și absența unei „culturi a selecției”. S-a deschis astfel tânărului acestor vremuri cea de-a doua mare „perspectivă”: să absolve nu doar o facultate, ci, cu vremea, chiar două, apoi masterat și doctorat, atâta timp cât Diploma de Bacalaureat exista, căci repartizarea computerizată, de care suntem mândri (potrivit spuselor unui ministru, s-au eliminat astfel scandalurile de la admitere), s-a făcut în numele ideii că oricum cândva, într-un orizont de timp previzibil, liceul va fi generalizat, fiindcă așa cereau Universitățile și fiindcă România, ca de obicei, exceda în decizii care mai de care mai… europene și mai fanteziste.
Recentul Congres al Educației – al doilea asemenea Congres la un interval de nu știu câți ani(!…) – nu pare a fi ajuns la rezolvarea unor chestiuni de substanță, mai întâi fiindcă a fost prea multă lume – 700 de participanți, după ce s-au vehiculat cifre precum 2.000, 1.000 de înscriși (ca la un miting sindical!) –, dar și pentru că, bănuiesc, nu și-a propus un astfel de lucru. Dar absența unei Rezoluții care să fixeze măcar eventuale strategii mi se pare simptomatică și reflectă confuzia gene­ralizată. Promisiuni făcute în final, precum „analiza” celor semnalate, a propunerilor, „luarea în calcul” a unora dintre sugestii se fac de mai mulți ani fără rezultate palpabile. Așadar, s-ar putea spune: Congresul s-a terminat, problemele au rămas. Luciditatea unor abordări cu adevărat adecvate în numele unei severe radiografii a cauzelor nu se realizează într-un Congres organizat, evident, pe „sprânceană politică”. E nevoie de altceva, de constituirea unor grupuri largi de experți din zone cu deschidere transdisciplinară, care să analizeze punctual problemele și să stabilească strategii. Căci, acum e limpede, experții agențiilor formale de tip ARACIP, ca și funcționarii ministerului, sunt depășiți de situație, de starea actuală a școlii. De fapt, problemele sunt prezentate și analizate teoretic în volume substanțiale redactate în ultimii ani, dar nu există o politică de analiză și de extragere pragmatică a direcțiilor de urmat.
Confuză și temătoare, școala de azi nu pare a-și reveni curând. S-au prăbușit valori care, indiferent de condiții, salarizare, ideologii, o țineau în picioare: dedicarea, răspunderea, recunoașterea socială, idealurile educaționale etc. Dincolo de aceste valori, în lipsa cărora școala nu devine decât o realitate relativă și fluidă, e nevoie de cu totul altceva: de recuperarea unei culturi educaționale al cărei rol nu este altul decât acela de a re-formata social și resuscita cultural aceeași școală, fie ea masificată, fie în curs de masificare.

Adrian COSTACHE