Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Mediocrizarea progresivă a şcolii româneşti actuale

Mediocrizarea progresivă a şcolii româneşti actuale

Scoala romaneasca actualaCalitatea elevilor

Studierea curbei descendente a calităţii învăţământului preuniversitar românesc în lumina rezultatelor tot mai proaste la sondaje, teste, exa­mene, în ultimii ani, ne arată că această cădere se datorează unor cauze care în niciun caz n-au legătură cu o exigenţă sporită, stimulativă a ca­drelor didactice ori cu slaba pregătire şi inexistenta conştiinţă profesională pe care unii învăţători sau pro­fesori o pun la adăpostul notelor proaste date cu nemiluita.

Fenomenul deculturaţiei progresive a elevilor are, se pare, cu totul alte cauze. Folosirea abuzivă, trei ore pe zi, a mijloacelor moder­ne audiovizuale (televizor, computer, internet) în scop mai mult delectiv şi mai puţin informativ, consultarea tot mai sporadică a ma­nualelor, înlocuită cu lecturarea diferitelor site-uri de pe internet care dau elevilor mură-n gură rezumate sau „eseuri” gata făcute (marea găselniţă a şcolilor din Occident, în scopul exercitării gândirii creative de la vârstă fragedă, dar cu un rudimentar fond aperceptiv), redu­cerea lecturii particulare la maximum două cărţi pe an, cărţi care de obicei nu corespund cu recomandările de lectură făcute de o bibliografie naţională aprobată şi difuzată în 2003, dar nerespectată nici de edituri, nici de autorii de manuale.

Elevii cu rezultate excepţionale sunt produsul nu numai al calităţilor intelectuale genetice, dar şi al prelungitelor dopaje cu meditaţii făcute cu pr­o­fesorii familiarizaţi cu actuala tipologie şi meto­dologie a examenelor şi concursurilor. Medio­critatea domină copios, iar numărul celor slabi ori care abandonează şcoala se află în creştere din cauza fie a lipsei de motivaţie (au exemplul negativ al indivizilor îmbogăţii şi ultraprosperi cu puţină carte), fie a sărăciei extreme a familiei, care îi obligă să părăsească şcoala pentru a munci şi a aduce bani. În continuă suferinţă s-a găsit învăţământul agricol şi cel profesional – rămase mult în urmă.

În învăţământul prezent se constată un interes mai accentuat pentru tehnologie, informatică, matematică, parţial fizică, iar la licee pentru disciplinele de comunicare se manifestă un acut interes pentru ziaristică, politologie – engleză – limba globalismului şi tot mai slabe pentru limba română, biologie, chimie, latină, artă, într-un cuvânt, pentru disciplinele umaniste, cele care formează propriu-zis personalitatea, spre deosebire de celelalte, care au un rol informativ-relaţional. Societatea capitalistă de consum n-are interesul să producă oameni culţi, ci cât mai exacţi şi eficienţi specialişti, care să aducă bani şi bunăstare strict materială. Or, tocmai disciplinele umaniste, tot mai restrânse din programe şi marginalizate la fel ca şi „dexterităţile” de odinioară (muzica, desenul, istoria artelor etc.), total decapitate astăzi din curricula liceală, au un rol formativ infinit superior informaticii, matematicii, fizicii, dilatate peste măsură şi răsfăţate prin tot soiul de bonusuri şi privilegii „olimpice”.

Astfel de situaţii inadmisibile într-un sistem naţional de învăţământ, bine aşezat şi orientat spre marile necesităţi sociale ale momentului, îşi are rădăcini adânci şi în incompetenţa politicii pedagogice a MEN de-a lungul chinuitei reforme care curând îşi va sărbători cu fast 25 de ani de instabilitate şi improvizaţii.

Orice ţară înţeleaptă, cu conducători potriviţi la locul potrivit, indiferent de unde bat capriciile modei economice, politice, culturale, îşi acoperă toate domeniile de activitate (chiar şi pe cele aparent lipsite de vogă momentană şi rating rapid) cu cei mai buni specialişti, selecţionaţi cu atenţie şi beneficiarii unor legi egalitare de salarizare. De ce în România un profesor cu licenţă este salariat cu o treime din salariul unui funcţionar cu bacalaureat dintr-o bancă privatizată, pentru că finanţiştii sunt la modă şi profesorii, un rău necesar, care exasperează prin nerentabilitate pe capitaliştii ajunşi în funcţii de conducere şi decizie, care nu gândesc în perspectivă.

Ce-au făcut diriginţii – preocupaţi prioritar cu probleme disciplinare şi administrative – şi consilierii pedagogici, tot mai rari prin şcoli şi datori să studieze înclinările şi aptitudinile elevilor şi să-i orienteze profesional cât mai adecvat? Pe ramuri, în direcţia generală de educaţie a ministerului nu mai există un serviciu special consacrat diriginţilor, colaborării cu familia şi cu buna orientare a absolvenţilor de curs inferior şi a bacalaureaţilor. Ce-a făcut pentru profesori şi elevi bramburitul organism de evaluare şi examene al Ministerului, care a intro­dus haos în două pro­bleme sensibile: criteriile de evaluare (artificială, mecanică, computerizată) şi tematica examenelor (cu erori şi confuzii), care au influenţat negativ o ierarhie a valorilor, apa­rent corectă, sub raport matematic, ce e drept, dar departe de a releva capacităţile reale ale candidaţilor.

Slăbirea continuă a laturii educative a învăţă­mântului de azi se datorează diminuării rolului formativ al şcolii, atât prin liberalizarea disciplinei şcolare, lăsării de izbelişte a legăturii cu familia şi neglijarea organizării timpului liber, cât şi a com­primării continue a laturii formative a unei curricule pusă în serviciul nu al omului, ci al unui sistem economic de care va profita în viitor un număr redus de elitişti financiari. Iată de ce este nevoie să se opereze modificări substanţiale în curriculumuri, cât şi în sub­stanţa, sistema­tizarea, sinteza, inter­discipli­naritatea gradului de acce­sibilitate şi atractivitate a multor manuale, deloc tentante pentru marea majo­ritate a elevilor. Nimeni până în prezent n-a întreprins o analiză obiectivă şi cinstită a sutelor de manuale actuale.

De asemenea, modificarea radicală a actualului sistem imperfect de evaluare la clasă, la examene şi concursuri se impune imperios, fiind poate cea mai vulnerabilă problemă a propedeuticii şcolare.

 

Calitatea cadrelor didactice

 

Fără îndoială că un rol de seamă în menţinerea tradiţionalei calităţi a şcolii româneşti l-a jucat corpul didactic (educatoare, învăţători, profesori) bine pregătit, nu strălucit, dar mulţumitor retribuit până în 1990, ataşat şcolii, bucurându-se de stimă şi respect pe eşichierul social, mândru de profesiunea sa şi fidel misiunii de apostol al neamului, încredinţată de Spiru Haret. Însă după 1990, la ispita rapidei înfloriri a învăţământului universitar particular în goană după racolarea de cadre, a creş­terii masive a privatizării şi a investitorilor ro­mâni şi străini, dispuşi să plătească în spirit „capitalist” salarii atractive şi neobişnuite în regimul comunist, peste 80% dintre cei mai buni profesori şi cam acelaşi procent dintre absolvenţii fruntaşi ai universităţilor au virat fie către străinătate, fie către servicii de patru-cinci ori mai bine retribuite din ţară, sărăcind simţitor învăţământul orăşenesc şi golind aproape pe cel rural, bine încadrat de regimul comunist prin repartiţii ferme, dar în prezent invadat de suplinitori cu calificări mult inferioare postului.

După 1995 şi mai ales după 2000, ne-au mai rămas profesori buni doar în rândul vârstnicilor neinteresaţi de învăţământul paralel, al cadrelor didactice tinere cu specialităţi în declin, nesolicitate la concursuri (geografie, latină, fizică, biologie, chimie etc.) şi fără şansa de a aspira la un masterat sau un doctorat, din lipsa unui conducător.

Dacă avem în prezent un mare procent de profesori mediocri şi slab pregătiţi, fără vocaţie profesională şi preocupaţi doar de câştiguri suplimentare licite sau ilicite, vina o poartă şi facultăţile şi institutele fără profil artistic şi sportiv, care i-a admis fără a le testa aptitudinile şi i-a format cu ajutorul unui corp de universitari majoritar mediocru, pe care ministrul Hărădău i-a blagoslovit cu acordarea facilă a titlurilor de conferenţiari, profesori şi cercetători fără a avea – aşa cum antecesorul său Miclea îl critica vehement în articolul „Ministerul Educaţiei ne scoate de pe harta ştiinţifică a lumii”, apărut în „Adevărul” – o activitate publicistică şi granturi de cercetare cerute de integrarea europeană, doar în baza doctoratelor susţinute. Însă după 1990, aşa cum a făcut public o distinsă cercetătoare specialistă în cazuistica acestui titlu, prof. dr. doc. Tatiana Slama Cazacu, lucrările de doctorat au fost în proporţie de 80% compilaţii mai abile sau mai grosolane din diverse surse, unele dintre ele făcând obiectul unor procese de plagiat, muşamalizate cu grijă de miniştrii incriminaţi şi de comisiile de „casă” menite să-i scoată basma curată.

Mi s-a părut semnificativ că într-o convorbire avută cu un fost rector al Universităţii din Bucureşti, acesta mi-a exprimat nedumerirea că studenţi intraţi cu medii cu mult peste 9,50 (probabil bine dopaţi cu meditaţii) în anul II sau III vin la el cu situaţii de exmatriculabili din cauza notelor slabe, că multe medii de la licenţă sunt într-un flagrant contrast cu mediile de la admitere şi că regretă din suflet că studenţii eminenţi de la diverse facultăţi refuză categoric posturile de asistenţi universitari care li se oferă. Francezii au o vorbă intrată în proverbistică: „tel maître, tel valet”, care se potriveşte şi aici: la aşa profesori, aşijderea elevi. E un ciclu închis inexorabil. Aşa se explică rezultatele dezastruoase de la testări, capacitate, bacalaureat etc. ale elevilor şi de la concursul pentru titularizare ale profesorilor tineri, dintre care unii au recurs la fraudare ca la o unică şi disperată soluţie.

Prof. dr. Tudor OPRIŞ