Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Metafora piramidei şi sensul descentralizăriiMetafora piramidei şi sensul descentralizării

Metafora piramidei şi sensul descentralizăriiMetafora piramidei şi sensul descentralizării

Ne putem închipui sistemul nostru de învăţământ ca o piramidă. Luată în sine, este o figură geometrică maiestuoasă, de o eleganţă studiată, aptă să trezească în mentalul colectiv imagini cu semnificaţii culturale, dacă ne gândim o clipă la fabuloasele piramide egiptene, expresii strălucite ale geniului umanităţii. Terestru vorbind, la baza piramidei se află grădiniţele, şcolile şi liceele, respectiv educatorii, copiii, elevii şi celelalte cadre didactice, plus personalul didactic auxiliar şi nedidactic; ceva mai sus – conducerile instituţiilor de învăţământ, apoi inspectoratele şcolare judeţene, iar în vârf – Ministerul Educaţiei Naţionale. Iată o piramidă care are coerenţa ei interioară dată de un proiect educaţional naţional, de legislaţia în temeiul căreia acţionează oamenii, stratificaţi după calificare şi competenţe. Aşa cum se ştie îndeobşte, deciziile se iau de sus în jos, iar piramida trebuie să reziste tuturor eroziunilor economice, politice ori sociale. S‑a vorbit până la obsesie, după Revoluţia din decembrie 1989, despre starea deplorabilă a învăţământului românesc, s‑au formulat critici acerbe şi s‑au tras semnale apocaliptice (haos, dezastru, sistem catastrofal, în colaps etc.), dar, în pofida Casandrelor de serviciu, iată că el supravieţuieşte. Nu stă pe roze, nu poate adopta un ton triumfalist, greutăţile sunt mari, unele obiective, societatea însăşi este în tranziţie şi încă îşi caută busola salvatoare.

Dacă deciziile importante, cu impact major, se iau exclusiv la centru este semn să dezideratul descentralizării decizionale nu s‑a împlinit încă. Într‑o vreme au existat discuţii serioase cu privire la transferul unor prerogative ale ministerului de resort către inspectoratele şcolare judeţene, către şcoli şi licee. Cu 15‑20 de ani în urmă, subiectul era fierbinte, deci atractiv, dar încet‑încet „s‑a răcit“ şi a intrat în portofoliul pasiv, al subiectelor în aşteptare, adunate într‑un fond latent, în speranţa unor zile care să le revigoreze. Astăzi, tot ceea ce este socotit important în ţară se raportează Ministerului Educaţiei (denumirea lui oficială a fost schimbată cu frenezie în ultimii 27 de ani) de către structurile subordonate, respectiv inspectoratele şcolare judeţene. Într‑o succesiune relativă, fără ierarhizări pedante, precizăm că ministerul numeşte inspectorii şcolari generali, pe adjuncţii acestora şi directorii CCD în urma concursurilor de competenţă (planificate în ultimii zece ani după un calendar destul de dezlânat), numeşte directorii de licee, aprobă datele statistice privind numărul unităţilor cu personalitate juridică şi al structurilor conexe, numărul cadrelor didactice şi al elevilor, monitorizează atent încadrarea în normele didactice aprobate anual, gestionează prin metodologie şi acţiune mişcarea personalului şcolar pe ani calendaristici (pretransfer, transfer, detaşări, concursuri de titularizare, examene pentru definitivat, gradul al II‑lea şi gradul didactic I), coordonează desfăşurarea examenelor naţionale (evaluarea elevilor claselor a VIII‑a şi bacalaureatul), fixează structura anilor şcolari, centralizează numărul de absenţe ale elevilor pe cicluri de învăţământ şi multe altele. Sigur că tot ministerul, în temeiul atribuţiilor legale, poate decide suspendarea cursurilor în cazul unor calamităţi (cutremure, inundaţii, zăpadă abundentă şi frig, atacuri teroriste, molimă devastatoare, pătrunderea intempestivă în atmosfera terestră a unui asteroid ş.a.) ori în cazul izbucnirii celui de‑al treilea război mondial. Lista atribuţiilor ministeriale este atât de lungă, încât ar deveni fastidioasă, astfel că ne‑am mulţumit să sugerăm complexitatea ei prin câteva exemple.

La rândul lor, inspectoratele şcolare judeţene sunt parte în activitatea de coordonare, îndrumare şi control în aria lor de competenţă, având atribuţii precise începând cu structurarea propriei organigrame şi terminând cu verificarea autorizărilor sanitare şi implementarea programelor de integrare educaţională a romilor ori organizarea simulărilor periodice la discipline de studiu, ca să nu mai punem la socoteală aprobarea cifrelor de şcolarizare pentru fiecare unitate în parte, organizarea calendarului inspecţiilor tematice, de specialitate şi speciale ori soluţionarea cazurilor litigioase prin anchete şi decizii administrative.

Această plicticoasă înşiruire de atribuţii oficiale are până la urmă un tâlc. Ministerul însuşi, inspectorii şcolari, directorii de şcoli şi licee execută, în general, mişcări impuse, ca să vorbim în termeni şahistici. Ei respectă legi, dispoziţii şi ordine, sunt piese într‑un angrenaj naţional şi local complex, au îndatoriri şi drepturi care nu le permit să iasă din graniţele fişei postului.

Spre a rămâne la un reper concludent, ce poate hotărî un director? El nu are nicio putere asupra resurselor financiare care i se alocă, nu poate decide salarizarea stimulativă a personalului din subordine, nu‑şi poate alege adjunctul/adjuncţii, nu decide cifra de şcolarizare anuală a unităţii sale (poate doar să facă propuneri în acest sens, dar verdictul final nu‑i aparţine). Deciziile esenţiale sunt luate la Bucureşti şi transmise ierarhic prin inspectoratele şcolare judeţene. Pornind de la acest exemplu cu sens limitat, ne putem întreba prin extrapolare: Cum poate fi evaluată competenţa reală a liderilor din sistemul de educaţie? Este indubitabil că ministrul, inspectorul şcolar general, directorul pot aduce în ecuaţia managerială propriile lor calităţi intelectuale şi moral‑culturale, îşi pot manifesta priceperea, flerul, inteligenţa, capacităţile vizionare (când le au) şi pot atrage preţuirea colectivă. Un şef autentic ştie să‑şi impună ideile şi proiectele novatoare, poate coagula o echipă valoroasă, poate stabili relaţii instituţionale, serioase şi eficiente, poate responsabiliza şi dinamiza subalternii, îşi poate proba obiectivitatea, clarviziunea, luciditatea. Altfel spus, pornind de la premisele legale, un ministru, un inspector şcolar general, un director pot aduce în demersul managerial propriile elemente de personalitate şi pot influenţa pozitiv mersul lucrurilor. Este adevărat că în sistemele excesiv birocratizate, cum este şi al nostru, personalitatea oamenilor trece oarecum în umbră, pe primul plan aflându‑se directivele oficiale, normele legale, cutumele tradiţionale. Puţini sunt aceia care, având o structură puternică, pot „penetra“ sistemul şi‑şi pot impune propriul set de valori, propria gândire creativă. Cu toţii ne amintim de personalităţile pregnante dintr‑un domeniu sau altul de oameni care au sfinţit locul în care s‑au aflat, pornind de la un ministru intrat în legendă precum Spiru Haret şi până la unii inspectori şcolari generali şi directori ai deceniilor din urmă, rămaşi în memoria colectivă pentru dâra luminoasă a destinului lor, înnobilat de un umanism cald, o largă comprehensiune, dublate de înţelepciune, simţ moral, capacităţi de relaţionare, transparenţă şi imparţialitate. Nu spun prin aceste consideraţii că piramida ar trebui întoarsă cu vârful în jos. Afirm doar că Ministerul Educaţiei ar putea fi mult mai receptiv la semnalele, propunerile şi sugestiile venite din teritoriu, adică de la bază, de la cei care poartă un catalog, au contacte intelectuale zilnice cu elevii, sunt practicieni cu experienţă, simt pulsul vieţii şcolare, îi trăiesc bucuriile şi amărăciunile. De ani buni corectorii‑evaluatori de la testele naţionale pentru gimnaziu şi de la bacalaureat au avut atitudini critice faţă de unele disfuncţii de ordin metodologic, organizatoric şi de fond. Care a fost ecoul acestora? Imposibil de cuantificat. S‑a scris în nenumărate rânduri despre opereta bufă a probei orale a bacalaureatului la limba şi literatura română în cadrul căreia nu cade nimeni, de parcă toţi adolescenţii ar fi tobă de competenţe de comunicare în limba maternă, deşi unii nu sunt mai vorbăreţi decât Sfinxul. Calificativele (nivel mediu, nivel avansat, nivel experimentat) sunt în realitate un sirop de trandafiri aruncat otova peste masa candidaţilor, creând impresia apăsătoare de formalism ridicat la cub. Ecoul semnalelor, inclusiv din presa scrisă, a fost nul.

Centralizare, centralizare, dar să ştim şi noi!

Teodor Pracsiu