Metodele didactice în care predomină acţiunea de cercetare directă a realităţii (III)

Metoda modelării este preluată din cercetarea ştiinţifică. În activitatea de instruire este subordonată unui obiectiv specific exprimat în termeni de competenţă specifică – rezolvarea unei probleme complexe (matematice, filosofice, istorice, din ştiinţele naturii etc.) în condiţii de învăţare/autoînvăţare eficientă prin utilizarea unor procedee didactice care susţin secvenţele lecţiei în contextul propriu fiecărei trepte şi discipline de învățământ.Modelarea este o altă metodă didactică în care predomină acţiunea de cercetare indirectă a realităţii naturale sau psiho‑sociale. Funcţia specifică este cea de rezolvare a unor probleme speciale, incluse în programa şcolară sau iniţiate de profesor, prin utilizarea de modele care oferă o imagine schematică, esenţializată a cunoştinţelor teoretice şi metodologice necesare. Are ca scop pedagogic activizarea resurselor cognitive superioare ale raţionamentului analogic. Structura de bază, corespunzătoare funcţiei specifice, include mai multe procedee didactice, utilizate în cadrul unor secvenţe ale lecţiei prin convertirea altor metode didactice, situate în categorii diferite (explicaţia observaţia, demonstraţia, studiul de caz, exerciţiul algoritmic/euristic, instruirea programată etc.).
În contextul deschis al procesului de învăţământ sunt valorificate mai multe categorii de modele didactice. Acestea valorifică pedagogic modelele de cunoaştere, afirmate la nivelul mai multor ştiinţe: matematică (modelul logico‑pedagogic), fizică (modelul atomului), sociologie (modelul sistemului social global), psihologie (modelul sistemului psihic uman, modelul activităţii psihice), pedagogie (modelul de funcţionare a educaţiei) etc.
Modelele didactice pot fi clasificate în raport de mai multe criterii: a) forma de reprezentare – prin materiale: similare (mulaje, hărţi), analogice, spaţiale (geografice), temporale (istorice); ideale (logico‑matematice; simbolice); b) natura – obiectuală (obiecte concrete); figurativă (scheme/reprezentări grafice ale unei realităţi naturale sau psihosociale), simbolică (formule logice,  de calcul etc.); c) construcţia epistemologică –  explicativă (în ştiinţele naturii), interpretativă (în ştiinţele socio‑umane).
Modelele didactice propuse pentru rezolvarea unor probleme complexe (matematice, filosofice, istorice, din ştiinţele naturii etc.) sunt dependente de specificul fiecărei trepte şi discipline de învăţământ. În această perspectivă, putem identifica mai multe variante ale metodei modelării realizabile prin acţiunea de învăţare/autoînvăţare bazată predominant  pe cercetare indirectă a realităţii la nivelul identificării unor relații: a) de similitudine – utilizând modele materiale recomandate în învățământul preșcolar, primar și secundar, în studiul științelor naturii, la educația tehnologică sau la educația estetică; b) analogice,  utilizând modele ideale grafice, recomandate în învățământul secundar și universitar, îndeosebi în studiul științelor socio‑umane); c) logico‑matematice,  utilizând modele ideale simbolice, recomandate în studiul matematicii, științelor naturii, dar şi al ştiinţelor socio‑umane în învățământul liceal și universitar; d) de simulare,  utilizând modele‑ideale simulatoare, recomandate în studiul informaticii, aplicabile la  toate disciplinele de învățământ.
La nivel de normativitate didactică, metoda modelării solicită raportarea prioritară la principiul interdependenței dintre cunoașterea intuitivă – cunoaşterea raţională care susţine logic procesul de tranziţie de la observaţie la abstractizare (prin raţionament inductiv) şi de la abstractizare la simplificare (prin raţionament deductiv, bazat pe operaţii de esențializare, ierarhizare, clasificare, reducere epistemică la numitorul comun), de la simplificare la decizia optimă necesară pentru rezolvarea problemei complexe (prin raţionament analogic). În plan pedagogic, „sub aspect educativ, această tranziție cultivă flexibilitatea gândirii, exersează capacitatea de ridicare, de la un nivel de  abstractizare la altul superior, de la o esență mai puțin adâncă la o esență mai profundă“ (Ioan Cerghit, 2006, p. 231).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA