Socialize

Facebook
Home » Invatamant » Gimnaziu » Minciuna, la școlarul mic

Minciuna, la școlarul mic

André Berge, fără a intenționa o clasificare, enumeră următoarele cauze ale minciunii: nevoia de afecțiune, dorința de a fi lăudat și admirat, intenția de a obține anumite favoruri, nevoia de bani, dorința de a ieși de sub controlul și autoritatea părinților, dorința de a-i pune la încercare pe părinți, plăcerea de a minți, unele confuzii, anturajul etc.  Fiind o problemă de actualitate, doresc în lucrarea ce va urma să abordez această problemă. 

Multe din comportamentele deviante ale adolescenților au la bază minciuna „învățată“ din copilărie. Dacă în prima parte a copilăriei afirmațiile mincinoase ale copiilor nu constituie propriu-zis o tulburare de comportament, în măsura în care nu afectează relațiile sociale și nu aduce prejudicii grupului din care face parte, începând cu vârsta de șase-șapte ani, minciuna capătă alte conotații. Sinceritatea, ca viitoare trăsătură de caracter, precum și debarasarea de aserțiuni mincinoase se modelează numai prin colaborarea tuturor factorilor educaționali. Viața grupului, a clasei nu poate fi concepută decât având la bază relațiile de sinceritate, de încredere reciprocă. Această încredere este compromisă ori de câte ori un cuvânt, un gest, o atitudine ascund o minciună. Învățătorii trebuie să înlăture și să prevină orice formă de minciună și de a promova comportamentul caracteristic formării unei personalități morale.

Toate definițiile propuse pentru minciună admit ca numitor comun un anumit grad de alterare al adevărului. A minți înseamnă a adopta comportamentul celui care evită ori ascunde adevărul pentru a-l înșela pe altul, a-l induce în eroare. Foarte timpuriu, copilul își dă seama că viața în societate implică uneori disimulări și simulări variate. El descoperă că până și părinții lor mint din politețe, din cochetărie, din amor propriu, din solidaritate, din interes, din rea-voință. Copilul sesizează că deși condamnată de morală, minciuna este răspândită în societate, dacă nu chiar impusă de viață. La început minte prin imitație și cu atât mai ușor cu cât experiența sa personală îi dovedește prompt că minciuna, uilizată cu iscusință, este adesea avantajoasă. Până la 16 ani, o asemenea tactică poate fi urmarea unui reflex de apărare sau de adaptare prin intermediul căruia se restabilește un echilibru, compromis mereu, între copil și mediul său. Analiza creațiilor mincinoase ale copiilor preșcolari evidențiază că ele sunt declanșate de dorința sa de a ocoli și de a compensa slabiciunile și temerile sale.  Cercetările românești din acest domeniu au pus în evidență și alte cauze: ascunderea faptelor rele, a insucceselor, a anumitor aspecte legate de persoana sa sau a altora, ascunderea adevărului din timiditate, rușine, lipsă de curaj, din lașitate, dorința de a menaja sensibilitatea părinților, severitatea excesivă a adulților restricțiile excesive, exemplul negativ al părinților, lăcomie, egoism, lipsa de respect, răzbunare, comoditate, lene etc. Pentru J. Piajet, copilul ajunge treptat la o conduită morală, obiectivă și conștientă datorită cooperării în interiorul grupului. Întrebând copiii asupra motivelor pentru care nu trebuie să mințim, Piajet a identificat trei stadii: până la șase ani, subiecții consideră că nu trebuie să mințim că vom fi pedepsiți, regula este exterioară și materială, de la șase la opt ani, subiecții consideră că nu trebuie să mințim fiindcă acasta este o faptă rea, regula este interiorizată, dar  ea nu emană de la individ, începând cu vârsta de zece ani, copiii răspund că minciuna distruge încrederea reciprocă, dăunează afecțiunii și bunei înțelegeri: „Dacă toată lumea ar minți, nu am mai ințelege nimic“, a răspuns un copil.

Obligația a devenit  motivație interioară și emană dintr-o necesitate recunoscută de individ. În acest sens, am adresat un chestionar unui număr  de 21 de elevi din școala unde predau, elevi cu vârsta cuprinsă între șase și 10 ani. Chestionarul a cuprins următoarele întrebări: A. Ce este o minciună? B. Spune o minciună ! C. Cui spui tu de obicei minciuni? D. Cine te oprește să spui minciuni? Menționez că pentru obținerea unor răspunsuri cât mai sincere am păstrat anonimatul răspunsurilor. Din analiza rezultatelor, am desprins faptul că peste 90% din elevi definesc minciuna ca o neconcordanță între ceea ce spui și ceea ce faci, ca un lucru rău, ca o greșeală, a o faptă urâtă. Cerând copiior să spună o minciună, am constatat faptul că la această vârstă mulți copii stăpânesc „arta“ ascunderii faptelor rele. Răspunsurile  la întrebarea C arată faptul că cei mai mințiți sunt părinții, apoi colegii și prietenii de joacă. Pentru a identifica stadiul interiorizării valorilor morale am analizat răspunsurile la întrebarea D.  Am constatat că cei care interzic să se spună minciuni sunt părinții, bunicii, învățătorii, deci un adult care îi cere copilului să respecte o anumită regulă.

Pornind de la aceste constatări și de la experiența didactică în orele de educație civică, încerc să promovez un dialog sistematic pe teme de cel mai larg interes, precum și prezentarea și dezbaterea unor fapte concrete cât mai apropiate de orizontul de viață al copiilor. 

Prof. înv. primar Sanda Florentina CĂTANĂ, Școala Gimnazială Nr. 1 Aștileu, județul Bihor