Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Minoritatea mută

Minoritatea mută

În aproape fiecare clasă există o minoritate mută. Sunt acei elevi tăcuţi, timizi, cufundaţi în gândurile lor, inhibaţi, mediocri, cuminţi, cu o frecvenţă şcolară foarte bună, care nu încalcă reguli şi pe care nu-i bagă în seamă nimeni. Ei sunt ascultători atenţi, discreţi, sensibili de cele mai multe ori chiar şi fără să scoată un cuvânt. Egali cu sine, par că trec uşor, cu indiferenţă şi glacialitate peste orice. Nu trăiesc la intensitate maximă, nimic nu-i entuziasmează, nu analizează profund, nu etichetează…

În virtutea unei fixaţii psihologice obiective, profesorii sunt atenţi cu deosebire la „extreme”: la elevii foarte buni, olimpicii, performerii, „vedetele” claselor şi, desigur, la elevii-problemă de la capătul opus, vorbăreţii agitaţi, insolenţii, bătăuşii, cei care pot deveni liderii unor grupuri zgomotoase, perturbatoare. Este interesant faptul că tocmai această diversitate tipologică dă farmec unei clase care nu este nicio clipă monotonă sau plictisitoare.

Minoritatea mută îşi duce existenţa în anonimat, în penumbră, „departe de lumea dezlănţuită”. Este posibil ca elevii din această categorie – dacă schiţăm o analiză – să fi avut parte în copilăria mică de părinţi autoritari, abuzivi, de o exigenţă absurdă, ceea ce le-a marcat psihicul. De aceea sunt timoraţi şi par adeseori lipsiţi de voinţă, venind inerţial la şcoală, neavând alte variante de acţiune. De cele mai multe ori, nu răspund cu uşurinţă solicitărilor de a interacţiona cu alţi colegi, fiind percepuţi ca neprietenoşi, închişi sau aroganţi.

La fel de plauzibilă pate fi explicaţia adiacentă: au fraţi mai mari dominatori prin vârstă şi superiori prin pregătire intelectuală în faţa cărora se simt complexaţi, inhibaţi. Spre tristeţea lor, au studiat la aceeaşi şcoală, au avut deci aproximativ aceiaşi profesori şi sunt bântuiţi de spectrul comparaţiilor de genul: „Fratele tău mai mare era un elev de excepţie… Dar, din păcate, între voi doi diferenţa este ca de la cer la pământ. Nici nu-mi vine să cred că sunteţi fraţi”…

La fel de posibil este şi o combinaţie între cele două variante. Nu poate fi exclus din ecuaţie nici determinismul genetic: pur şi simplu, componenţii minorităţii mute s-au născut cu această carenţă psihică, pe care numai timpul, educaţia, şi autoeducaţia o pot umple.

În clasele a V-a şi a VI-a, aceşti copii alcătuiesc o masă amorfă, relativ omogenă. Se întâmplă ca, în clasele a VII-a şi a VIII-a, unii dintre ei să-şi învingă complexele şi „să sară peste propria umbră”, devenind treptat comunicativi, vioi, cooperanţi, activi. Metamorfozele fiziologice şi psihologice joacă probabil un rol important, deopotrivă cu un gen de „maturizare” intelectuală, de salt peste etape, de emancipare pozitivă. O clasă bună, un mediu sănătos-concurenţial, o evaluare obiectivă consecventă a profesorilor, sprijinul familiei, al dirigintelui pot determina asemenea mutaţii faste. Experienţa mea de 25 de ani  la catedră mi-a arătat că  minoritatea mută poate fi recuperată. Cum? Acordându-i o atenţie specială, prin strategii educaţionale adecvate şi perseverenţă. Este posibil să nu se realizeze o recuperare totală, dar orice copil care depăşeşte o barieră psihică reprezintă un câştig.

În realitatea şcolară cotidiană, unele detalii pot spune foarte multe. Întâmplarea a făcut ca în acest an şcolar (2016–2017) să predau la o clasă de nivel mediu. În toţi aceşti patru ani – cât i-am avut sub ochi –, nu am pierdut niciodată ocazia să le spun că am încredere în ei că la evaluarea naţională la limba şi literatura română  vor obţine note mult mai bune decât cele de la simulări, teste, evaluări orale etc. Rezultatul? Din cei 25 de elevi, 12 au obţinut note între 9 şi 10. Niciun elev nu a luat sub 7,50.

Iată cum o apreciere stimulativă bine plasată poate avea un rol mobilizator, făcându-i pe copii mai ambiţioşi, dornici să-şi depăşească nivelul. De altfel, am constatat că elevii timizi se descurcă mult mai bine la testele scrise decât în oral. Chiar dacă s-au pregătit pentru lecţie, emotivitatea îi împiedică să spună ce ştiu în faţa altora. În fiecare oră, obişnuiesc să trec la tablă elevii pentru a consolida noţiunile de gramatică. Îi recunosc imediat pe cei care fac parte din grupul „anonimilor fără chip” pe care după absolvire îi uităm de cele mai multe ori definitiv, odată cu numele. Aflat în faţa clasei pentru a rezolva un exerciţiu de limba română, elevul în cauză priveşte neajutorat în jur, pare descumpănit, derutat, panicat. Însă încurajându-l, ajutându-l discret să dezlege „şarada” de pe tablă (în fapt, un text fără dificultăţi speciale), el simte că poate căpăta curaj şi duce la capăt sarcina fără multe poticneli. Se ajunge în acest punct nu dintr-odată, ci gradual, prin tatonări, sugestii ajutătoare, îndemnuri stimulative. Îmi amintesc de o elevă din clasa a VIII-a care, timp de patru ani, nu reuşea să articuleze cuvintele de emoţie. În ochii ei părea că sălăşluieşte toată tristeţea lumii. Plângea foarte uşor şi răspundea şoptit, ca pentru sine. De câte ori era ascultată, ghiceam de pe buze şi „traduceam” apoi clasei răspunsurile care, de cele mai multe ori, erau corecte. I-am zâmbit de fiecare dată şi am încercat să discut cu ea individual să aflu de unde vine această timiditate excesivă. Astfel am aflat că părinţii sunt plecaţi de foarte mulţi ani în străinătate (de când ea era la grădiniţă) şi că locuieşte cu o bunică bolnavă, care nu o înţelege. Se refugia în pictură şi în lucrul cu origami… din care confecţiona adevărate bijuterii în minia­tură. I-am spus nu o dată că are mâini de aur şi că se va realiza în viaţă. Treptat, spre finele şcolii gimnaziale, şi-a mai învins din timiditate…

Anul trecut am fost sunată de mama unei eleve de casa a VII-a care mi-a solicitat ajutorul, înspăimântată fiind că fiica se interiorizase, scăzuse mult la învăţătură şi refuza să mai vină la şcoală deoarece colegii se amuză pe seama ei că este „urâtă şi săracă”. Dialogând cu ea, am realizat că unii elevi, sub masca timidităţii, ascund complexe grave, un sine care nu le mai este pe plac. I-am explicat că frumuseţea poate fi percepută atât de subiectiv încât este relativă, că importante sunt felul de a fi, inteligenţa etc. „Da, dar  aspectul exterior contează foarte mult” – a venit neaşteptat de tăios răspunsul. Am adăugat că este „o fată fină, interesantă şi că ar putea să compenseze totul strălucind ca odinioară la învăţătură”. Cred că am reuşit să o pun pe gânduri pentru că în semestrul următor deja am regăsit în ea eleva silitoare de altădată. Pentru a vindeca timiditatea, în astfel de cazuri, trebuie să construim stima de sine. De asemenea, acum câţiva ani am avut o elevă mai rezervată care se exprima foarte frumos în scris. Avea însă o mamă extrem de exigentă şi dominatoare: „În casa mea nu au locuit decât copii cu premiul I!”; „Aşa cum eu sunt o mamă de nota 10, şi tu trebuie să fii un copil de nota 10!” Fiecare gest, pas pe care-l făcea erau supravegheaţi strict şi în liceu, şi acum, la facultate. Treptat, această fetiţă remarcabilă a devent „un şoricel” retras, ghemuită în poala mamei ei (mamă a patru copii care, nu întâmplător, o alintă şi acum „Bebeluşa”).

Răbdarea, înţelegerea, empatia, dialogul pot înlesni recupera­rea treptată a minorităţii mute.

Important este să nu dezarmăm…

Daniela OATU