Mituri ale învățării în era digital

În era tehnologiilor digitale, școala este criticată pentru că ar continua să ofere noilor generații „munți de informații inutile” prin „teroarea” memorizării mecanice. Astfel, o întreagă mitologie a învățării inutile și a inadecvării școlii la timpurile noi și-a făcut apariția în discursul public, fapt care ar merita o analiză, oricât de sumară. Mai ales că nu puțini miniștri, politicieni și experți nu contenesc să acuze școala că promovează „memorizarea mecanică” și nu cultivă creativitatea și gândirea critică. Tot mai des se afirmă că elevii „altfel” ai epocii digitale nu mai pot fi ignorați. Ei ar trebui auziți și ascultați, iar școala reformată din temelii. Acești elevi „crescuți digital” ar considera că memorarea nu ar avea ce căuta în activitatea de învățare. Competențele ar putea fi dobândite eficient și „deplin” doar pe bază de gândire pură, creativitate și visare. Ceea ce se dorește pare a fi cultivarea „inteligențelor multiple”, nealterate de viciul lecturii și de memorarea unor cunoștințe inutile. Pe scurt, școala actuală îi îndoapă pe elevi cu prea multă „materie” și le înăbușă gândirea liberă și bucuria cunoașterii, ceea ce nu mai poate fi tolerat. Pe rețelele de socializare, generația net se întreabă obsesiv: Când se va termina cu „munții de informații inutile”? Când se va scăpa de profesorii retrograzi, de sistemul bolnav și de o școală depășită de epocă?
Dacă vom privi această problemă atent, vom observa că doar un ignorant poate spune că școala îi obligă pe elevi să studieze diverse discipline inutile, precum Matematica spre exemplu, pe baza unei stricte memorări mecanice. Se poate însă întâmpla unor elevi, care uită să învețe ani de zile, ca atunci când se trezesc în fața unor examene, să apeleze la găselnița memorării mecanice. Însă, invariabil în astfel de cazuri, rezultatul este un eșec total. În fapt, învățarea eficientă se bazează pe memorarea logică. Toți aceia care afirmă, de la elevi la așa-ziși experți, că marele păcat al școlii ar fi impunerea memorării mecanice a unor cantități uriașe de informații inutile dove­desc o totală necunoaștere a procesului învățării. Oricine are minime cunoștințe de psihologie nu va emite neghiobii legate de „teroarea” memorizării și inutilitatea asimilării noțiunilor și conceptelor diver­selor discipline. În primul rând, memoria este un proces psihic de cunoaștere, fiind o condiție de bază a învățării. A spune că me­moria dăunează grav procesului instructiv este tot una cu a spune, precum Emil Bobu odată, că ești un dobitoc. Printre „informațiile inutile” oferite de psihologie se numără și acelea legate de faptul că memoria nu se reduce la o singură formă, aceea a memorării mecanice, cum cred foarte mulți analfabeți cu ifose de mari cunoscători ai educației, care nu au auzit de memorarea involuntară, voluntară, logică. Toate formele de memorare sunt utile atunci când sunt folosite adecvat, în funcție de cerințele concrete, după cum ele se află în interacțiune. Memorarea logică are la bază înțelegerea materialului supus memo­rării, stabilirea de asemănări și deosebiri, descifrarea unor raporturi cauzale, includerea noilor idei în sistemul cunoștințelor dobândite anterior. Iată o primă revelație pentru toți inocenții de la noi: me­moria este strâns legată de gândire, nu radical opusă acesteia! Doar ceea ce se memorează logic se poate aplica, prezintă utilitate în rezol­varea problemelor teoretice și practice, permite progresul inte­lec­tual și mult-jinduita dezvoltare personală. Memorarea logică se carac­te­rizează prin autenticitate (sensul logic este asociat cu forma de expri­mare, astfel că nu mai riști să vorbești prostii ori să ajungi un personaj al cărții lui Radu Paraschivescu „Noi vorbim, nu gândim”), prin economicitate și productivitate, având nevoie de mai puține repetiții pentru fixarea cunoștințelor, care au și o mai mare durabilitate. Și astfel, teribila acuză adusă școlii, că promovează o învățare inutilă, se bazează pe un simplu mit, acela al memorizării mecanice.
Învățarea – un „cumplit meșteșug de tâmpenie”?
„Munții de informații inutile” prăvăliți de școală asupra elevilor reprezintă o acuză specifică antiintelectualismului. Problema informațiilor și cunoștințelor așa-zis inutile este aceea că ele nu pot fi identificate, pentru a fi eliminate din învățare, nici de către elevi, nici de către designerii noului curriculum. Cum să realizezi o programă „flexibilă”, spre exemplu, adaptată fiecărui elev în parte, și din care să elimini ceea ce ar fi inutil formării, ținând seama de fiecare caz particular? Și cum să procedezi astfel într-un învățământ adresat tuturor?! Nu avem cum să cunoaștem, acum, în detaliu, ceea ce va fi necesar elevilor în viitor, dar știm că numai printr-o cultură generală solidă și prin cultivarea deprinderilor de studiu sistematic, elevii se vor descurca în „viața reală” a viitorului, vor găsi utile foarte multe dintre lucrurile pe care în anii școlarității le considerau fără rost, îi plictiseau și enervau. În era digitală, cotcodăcesc unii vesel, cultura clasică ar fi exemplul perfect de anacronism, desuetudine și inutilitate. Studiul istoriei, spre exemplu, ar semăna cu o plimbare nevrotică a Morticiei prin cimitir. Pentru adoratorii noilor tehnologii vom spune că, oricât ar părea de stupefiant, cultura clasică nu se demodează, rămâne mereu de actualitate și nu are legătură cu noile generații de gad­geturi. Cum să fie Creangă „depășit”? Nu cred că elevii nu-l mai pot citi astăzi pe Creangă, pentru că a apărut Samsung Galaxy S7, iar în amintirile lui Nică al lui Ștefan a Petrei nu există referiri la tablete, rețele de socializare și cluburi de fițe. Creangă este sarcastic și astăzi cu toți aceia care văd în școală doar „un cumplit meșteșug de tâm­penie” și care nu sunt interesați de cunoaștere, ci de obținerea unei diplome, dorind o formă fără fond. Este Caragiale inadecvat astăzi? Dacă ne uităm numai la recenta dezbatere a planului-cadru pentru gimnaziu, vedem că s-au urmat întocmai indicațiile lui nenea Iancu de acum mai bine de un secol: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele… esențiale”. Ce să mai spunem de romanul viitorologic „Ciocoii vechi și noi”? Când citești capitolul „Ce dai să te fac isprav­nic?”, ai senzația că Nicolae Filimon a făcut o călătorie de documen­tare în viitor, inspirându-se din dosarele DNA-ului. În negocierea șpăgii pentru isprăvnicia Teleormanului (oare de ce o fi ales autorul ca exemplu tocmai județul care, astăzi, este cel mai baronizat?), la văicărelile solicitantului că prețul cerut este prea mare, că nu-i obișnuit să fure și să despoaie pe săraci, Păturică îi dă un răspuns celebru, care reflectă mai degrabă mentalitatea baronilor de astăzi decât aceea a ciocoilor de început de secol XIX: „Astea sunt slăbiciuni care pier ca visele îndată ce te vei sui pe scaunul isprăvniciei”.
Și dacă elevii se tot întreabă la ce sunt utile lucrurile inutile la care îi obligă școala, iată și un răspuns suplimentar, în afara celui oferit de chiar programele de examen: trebuie să învețe și pentru a nu deveni muște pe parbrizul vieții și a intra în catalogul cu perle al domnului Radu Paraschivescu. În acest catalog și în ceea ce se consemnează an de an în urma examenelor naționale vedem cum ignoranții erei digi­tale îmbogățesc permanent patrimoniul cultural românesc cu tot felul de cugetări, în care inteligențele lor multiple, nepervertite de studiul cărturăresc, se îmbină fericit cu o creativitate explozivă. Din șiragul de mărgăritare al generației digitale, prezentăm câteva mostre, în care am păstrat nealterată ortografia autorilor. În primul rând, observăm că generația „altfel” a stabilit un adevăr fundamental: „creierul este un organ oarecum indispensabil capului”. După patru ani de liceu, elevii digitali au înțeles că „Eminescu este un mare clasic pentru că se stu­diază între pereții claselor” și că „unii se nasc cu un talent înnăscut”. Subtilitățile unei poezii, precum Luceafărul, sunt reliefate printr-un limbaj plin de expresivitate: „În versurile «Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?», poetul ne vorbește despre aspectul ființei cu care Luceafărul este în gagicăreală, iar ea îi spune că nu știe dacă va fi a ei sau va fi altul”. Și mesajul baladei Miorița a fost decriptat dintr-o privire: „În cunoscuta baladă Miorița sunt descrise câteva întâmplări în care sunt implicate doi criminali, o oaie turnătoare și un cioban care șochează prin prostia lui”. Modestia bacalaureaților epocii mane­lelor este impresionantă: „Nichita Stănescu a știut el de ce a pus virgulele și punctele în acea poezie și nu mă bag eu în ce-a făcut el”; tot impresionante sunt și cunoștințele de gramatică: „Rolul verbelor la imperfect e să ne arate că lumea asta chiar e imperfectă, poți să faci tu cât bine poți, să te duci la biserică, să-ți faci temele, să nu minți, că tot te calcă mașina sau faci cancer”. Pragmatismul reprezintă un alt punct tare al elevilor, a căror inteligență zace nevalorificată în sistemul nostru de învățământ: „Un jurnal e bine să ai ca să vezi cât de prost erai în trecut și câte fete ți-au mâncat banii”. Nici problema limbii latine, propusă pentru eliminare din planurile-cadru, nu a scăpat atenției generației net: „Latina clasică este o limbă moartă, care nu se poate vorbi decât în scris. După căderea imperiului roman, o parte din latina clasică defunctă a devenit bulgară. Limba română are la bază latina clasică bulgară, amestecată cu elemente de dacă și o groază de cuvinte slabe. În secolul al cincisprezecelea, limba vorbită de popor era considerată vulgară și n-o vorbea nimeni”. Reprezen­tările din domeniul geometriei sunt la fel de clare și precise, grație efortului depus de elevi pentru a face față cerințelor inumane ale sistemului: „Triunghiul isoscel este un patrulater cu două laturi”. Și spiritul critic este extrem de dezvoltat: „În genul liric, autorul se vaită tot timpul de câte ceva și e foarte plin de lacrimi. În cazul nostru plânge în trei strofe, și nici n-are motiv decât că apune soarele”; „Poetul aberează non-stop, se uită în jur și vede blonde, îngeri cu aripi și ochi. Cel mai probabil l-a adus în acest hal iubita lui care îi e dor de ea”. Dragostea de carte este clar afirmată: „Acum găsim cărțile să le citim pe internet sub formă de filme”. Oameni ai erei tehnotronice, voinicii cei cu tablete în mâini născuți, abordează creativ și cu mare sensibilitate subiectele extrase din realitatea înconjurătoare: „Telefo­nul mobil este pentru noi oamenii de azi cum erau săgețile pentru vlad țepes. dacă nu avea săgeți nu putea să-și facă treaba și să țepuiască oamenii, așa și noi fără telefoane celulare nu putem să rezolvăm probleme”. Ne oprim aici cu acești gândiriști, prea sunt mulți și prea este deprimantă această antologie a inteligenței scăpărătoare… Tră­gând linie și încercând un bilanț parțial, vom îndrăzni să bănuim că mult-slăvita creativitate își face apariția numai în urma studiului, nu înaintea și independent de acesta. Creativitatea nu poate fi afirmată fără a învăța. Gândirea se exersează prin muncă, prin parcurgerea între­­gului traseu prescris de programe și recomandat de către profesori. Ca să ajungi la competențele visate, utile în viața de zi cu zi, trebuie să muncești perseverent, nu să faci selecții privind ceea ce ar fi util sau inutil formării și carierei tale, înainte de a cunoaște și învăța ceva.
Școala care stresează, prostește și încurcă
Care este scopul școlii astăzi? A spune că elevii vin la școală pentru a învăța pare a fi răspunsul greșit, în condițiile în care se afirmă tot mai răspicat că noile generații, presupuse a fi „altfel”, „digitale”, frec­ventează școală pentru descoperirea eu-lui, talentelor ascunse, cu­noaș­terea numai a lucrurilor utile în viață, pentru a se distra, socializa, ori pentru a-și verifica experiențele, Dumnezeu mai știe pe unde anume dobândite. Acuzată de încremenire în proiect și în năravuri medievale, școala ar cere acestor generații lucruri care nu folosesc la nimic, prostind, înnebunind, terorizând, distrugând perso­na­litățile în formare. Smartphone-uri, tablete, ebook-uri, smartwach-uri, laptop-uri, conectate la o infinitate de rețele de socializare, plus atotștiutorul Google, iată arsenalul elevului modern, altfel, digital, cu mare drag de gadgeturi și virtualizare, dar fără niciun chef de învățare, fiindcă munca de orice fel, intelectuală ori fizică, nu mai este modernă, nu mai intră în calculele sale, îi îngrădește gândirea critică și creativitatea, nu îi servește deloc dezvoltării personale. Chiar dacă elevii „altfel” se cred inteligenți, creativi, pragmatici, la examenele cu exigențe extrem de scăzute îi vedem cum demonstrează doar medio­critate și analfabetism funcțional. Degeaba slăvesc pedagogii de școală nouă creativitatea generației digitale, în fapt o generație expusă la tehnologie, când ar trebui să observe și ignoranța unora dintre mânuitorii de gadgeturi. Gândirea critică, inteligența, creativitatea nu sunt transferate spontan de la gadgeturi la posesori, ci se obțin prin multă muncă și sunt dovedite prin rezultate.
Pentru că presupuneau muncă și produceau suferință, stres, frică, disciplinele de învățământ au fost permanent „aerisite” de către reformatorii mioritici, orarul școlar redus, examenele transformate în formalități, dacă nu în parodii. Totul în numele pregătirii pentru „viața reală” și „viitor”, concepte nebuloase, care pot însemna orice și nimic în mod special. Chiar și la o privire superficială, realitatea încon­jurătoare ne relevă succesul fenomenal al unor semidocți, pe care timpurile i-au cocoțat până la nivelul lor maxim de incompetență. Aceștia s-au ferit mereu, cu mare grijă, de „cunoștințele inutile”, au emis inepții din toate pozițiile și au fericit nația cu decizii păguboase atunci când au ajuns pe la tot felul de butoane. Avem autodidacți care au intrat în afaceri și politică fără să se încurce cu școala. Ei ar putea fi modelele de reușită în viața reală pentru elevii aflați acum pe băncile școlii, devastați de întrebări privind utilitatea învățăturii. Școala pare a fi bună doar pentru diplo­mele atât de necesare strecuratului în viață și obținerii unor slujbe, de preferință în administrația de stat. Nu spun că ceea ce cânta Tudor Gheorghe pe vremuri, „În fiecare prost eu văd un șef”, ar fi de maximă actualitate, dar pericolul ca ignoranții, fie ei și creativi, să conducă domenii importante nu este de neglijat. Iar sistemul de învățământ, atunci când produce ignoranți cu complexe de superioritate și îi mai și acoperă cu diplome, înseamnă că are o mare problemă și creează o mare problemă, de securitate națională chiar. Ignoranța, tupeul, aviditatea după publicitate și diplome, pragma­tismul pecuniar, toate aceste trăsături ale politicienilor de astăzi le regăsim cu stupefacție la nu puțini dintre elevii noștri. Iar aceste trăsături sunt favorizate în spațiul educațional de tentația impunerii utilitarismului, a relativismului valoric, a denigrării muncii și efortului sistematic, a nondirectivismului și hedonismului, a scăderii permanente a standardelor de calitate.
Prof. Constantin TOADER