Socialize

Facebook
Home » Noutati » Modele şi reglementări pentru şcoală

Modele şi reglementări pentru şcoală

Modele pentru scoalaDe-a lungul carierei mele profesorale, de circa patru decenii şi jumătate, am avut prilejul să cunosc mai multe legi consacrate educaţiei şi am văzut modul cum aceste reglementări îşi fac efectul, la toate ciclurile de învăţământ, inclusiv la nivel postliceal, asupra elevilor, cadrelor didactice şi părinţilor. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că toate aceste legi au fost şi sunt legate de alte reglementări, care fixează rolul şcolii şi al dascălului în recunoaşterea socială.

Neajunsurile şi discriminările trăite de profesori, învăţători şi educatoare, chiar dacă necunoscute tinerilor angajaţi ai şcolii şi uitate de „descurcăreţii” fiecărei epoci, au reflectat cu consecvenţă atitudinea politrucilor faţă de cei învăţaţi, pe care i-au supus unui proces de sărăcire permanentă, prin stabilirea unor remuneraţii inferioare celei a unor inşi fără şcoală, de marginalizare socială, începând cu interdicţia stabilirii în oraşele mari (deschise pentru activişti, seralişti şi slujbaşi în uniformă) şi culminând cu decretarea domiciliului obligatoriu la ţară (Legea 22/1981).

În prezent, articole ale legii au instituit restricţii pentru cadrele didactice, unele dictate de nevoia de economii a societăţii, care tocmai aici s-a găsit că trebuie să se facă. Astfel, plata cu ora, complet dezavantajoasă, a înlocuit remunerarea normală (între altele, ştergându-se din condei sporul de vechime), profesorilor cu gradul I şi doctorat, implicit cu eficienţă la clasă şi cu activitate ştiinţifică la nivel naţional şi internaţional (cărţi şi studii publicate, simpozioane, concursuri ale elevilor, reviste şcolare), li s-a luat dreptul de a-şi prelungi titulatura cu unu-trei ani de la vârsta standard de pensionare (revenirea, acceptată ulterior, a fost pusă însă la discreţia consiliilor de administraţie) etc. La stabilirea grilei de salarizare, acum câţiva ani, după tratative cu sindicatele, importanţa socială a muncii în educaţie a fost coborâtă fără justificare. Niciodată nu s-a acordat, conform legislaţiei, 6% din PIB pentru Educaţie, iar drepturile salariale reglementate legal pentru câţiva ani din deceniul zece, tăiate, a fost nevoie să fie câştigate prin procese, aplicarea hotărârilor judecătoreşti însă fiind eşalonată pe parcursul a cinci ani.

Ce se întâmplă după desconsiderarea rolului dascălilor în sistemul educaţional? Mai întâi, este o lovitură dată elanului şi optimismului celor care cred în virtuţile educaţiei în şcoală, apoi o descurajare a celor care îşi compară veniturile cu cele din alte domenii sau din străinătate, unde o muncă necalificată sau fără atâtea cerinţe de studii, module, vechime, experienţă, vocaţie este de cinci-zece ori mai bine plătită.

Un aspect la zi este stabilirea unor drepturi şi privilegii ale părinţilor, în reglementări şi aplicări ale acestora în şcoală, chiar fără să aibă studii, experienţă în muncă, atitudine de aplicare a metodelor educative propriilor copii, unii fiind chiar analfabeţi, cu singurul merit de a fi procreat, uneori cu atât mai mare tupeu şi pretenţii ca şcoala să le educe, să le ocrotescă, să le avantajeze odraslele în relaţie cu toţi ceilalţi elevi, cu dascălii şi cu personalul, eventual să-i salveze cu recomandări pozitive când poliţia i-a surprins, de exemplu, la furat. Părinţii, spre deosebire de dascăli, ţinuţi să programeze şi să urmărească evoluţia elevilor, să facă frecvent şedinţe cu părinţii, să comunice elevilor şi părinţilor notele, au doar obligaţia formală de a ţine legătura cu şcoala, de a se prezenta la convocările şcolii, iar în comisii şi comitete şcolare nu li se cere nicio pregătire sau atestat, pe când profesorii nu pot preda fără modulul pedagogic, nu se pot titulariza fără concurs, nu pot participa la comisii de examen fără cursuri de formare, nu pot promova fără activităţi suplimentare neremunerate. Cazurile de decădere din drepturi a unor părinţi pentru ignorarea educaţiei copiilor nu se văd, iar viziunea asupra dascălilor urmează logica „muncitorească” de acum un sfert de veac: profesorii lucrează puţin (ce tot spun că au stres?), iau banii pe degeaba (iau prea destul pentru ce fac), le nedreptăţesc copiii, nu merită respect (oricine ar putea face ce fac ei), fac o muncă uşoară, neproductivă (nu produc şuruburi, nici nu vând în piaţă).

Dacă pentru profesori sunt reglementări restrictive (legi, hotărâri, ordonanţe, regulamente, cod etic, în plus faţă de legile generale ale societăţii: Constituţia, Codul penal, Codul familiei), iar pentru părinţi avantajoase (inclusiv li se încredinţează, în diverse comisii, autoritatea de a hotărî ce să facă şcoala şi cadrele didactice!), elevii sunt supuşi unor reglementări foarte permisive, unde abundă drepturile, iar sancţiunile sunt mai mult enunţuri palide. Învăţământul public, îndeosebi cel obligatoriu, nu are reglementări ferme, care să oblige familia şi elevul să facă eforturi de a se încadra în disciplina muncii, de a respecta munca altora, personalul şcolii, cartea şi învăţătura. Aproape ca şi cum învăţământul obligatoriu s-ar absolvi fără să înveţi, fără să frecventezi regulat cursurile, fără să fii politicos, respectuos, aplecat spre studiu, dornic să te instruieşti şi să devii un cetăţean pregătit şi educat al patriei, pe care unii nici nu o mai pomenesc, parcă a devenit un cuvânt necunoscut.

Pentru elevii care depăşesc nivelul studiilor obligatorii sunt sancţiuni, de exemplu, pentru depăşirea unui număr de absenţe nemotivate, dar elevului din clasele I-X i se pune palma să absolve oricum. Pentru abateri de la regulamentul şcolar, la liceu, în clasele mari, se reţine sau confiscă obiectul cu care deranjează programul şcolii, fie că este un fluier, un telefon mobil, smartphone sau tabletă, în clasele mai mici „copilaşul” este tolerat. Promovarea şi absolvirea cursurilor obligatorii ar trebui să fie strict reglementate, altfel chiulangiii, obraznicii, micii infractori chiar, le râd în nas elevilor silitori şi serioşi, fiind egali în drepturi cu aceştia.

Cu puţin timp înaintea schimbării mileniului, în faţa clădirii ministerului s-au adunat şi au vociferat părinţii chiulangiilor, nemulţumiţi că urmaşii lor nu au întrunit punctajul pentru intrarea la liceu, fiind, chipurile, „condamnaţi” să urmeze şcoala profesională. Nicio vorbă despre lipsa interesului acestor absolvenţi pentru propria pregătire. Din păcate, soluţia a fost desfiinţarea şcolilor profesionale, devenite, mai întâi, şcoli de arte şi meserii, acum „licee tehnologice”, unde se accede chiar fără a scrie nimic la examen, pentru că numărul locurilor din clasa IX-a este mai mare decât numărul absolvenţilor clasei a VIII-a, adică s-a renunţat la cel mai important lucru legat de evaluare, şi anume selecţia! Reînfiinţarea claselor/şcolilor profesionale, ulterior, nu se bucură de succes (a se vedea, în fiecare sector/judeţ, ce puţine înscrieri sunt, deşi statul acordă avantaje materiale importante acestui sector: burse de 200 lei lunar, gratuitatea manualelor, transportului, la care se adaugă burse ale agenţilor economici interesaţi), mulţi părinţi declarându-şi ambiţia de a-şi vedea copiii în posturi „de birou”, însă fără efort, înclinaţii sau dotare.

O curiozitate este susţinerea examenului de testare naţională (capacitate) înainte cu doi ani de absolvirea învăţământului obligatoriu, iar alta posibilitatea elevilor care nu au obţinut notă de trecere pentru liceul teoretic (dar admişi la licee tehnologice, tehnice, agricole sau industriale) de a se transfera, ulterior, prin susţinerea câtorva teste şi a deveni colegi cu cei reuşiţi prin muncă, studiu, vocaţie. „Vedeţi, domnule profesor, chiar dacă mi-aţi dat mereu note mici, şi eu am ajuns la teoretic, lângă „tocilarii” pe care îi recompensaţi cu note mari! M-aţi persecutat degeaba.”

Întărirea autorităţii profesorilor, a şcolii, în paralel cu întărirea autorităţii poliţiei („sunt insuficiente şcolile de recuperare”, „doar amendarea familiilor minorilor delincvenţi”) şi stabilirea unor reglementări mai ferme pentru părinţi şi pentru minori ar implica o legislaţie centrată pe obligaţiile elevilor şi părinţilor faţă de promovarea şcolii obligatorii (în Finlanda, părinţilor fără şcoală li se interzice să aibă copii), contracararea agresivelor reclame comerciale din mass-media cu popularizarea nu numai a liceelor, dar şi a şcolilor profesionale pe care statul le finanţează, reglementări privind accesul gratuit la muzee, expoziţii şi alte manifestări culturale, doar cu monitorizarea şcolii, obligarea posturilor de radio şi televiziune să includă un spaţiu mare din programe domeniului literar, artistic şi ştiinţific. În prezent, deşi şcoala este proclamată obligatorie, vedem zeci de minori trândăvind pe străzi, la cerşit, sau în mijloacele de transport în comun, unde oferă obiecte de provenienţă incertă sau infracţională pentru câştiguri mici, care, probabil, ajung la adulţii care îi exploatează. Ce măsuri prevede legislaţia actuală contra unor părinţi care tolerează răsfăţul, lipsa de acasă şi de la şcoală a copiilor, comportarea lipsită de bun-simţ, obraznică sau agresivă, refuzul de a respecta personalul şcolii, de a-şi face temele?

„Nu am ce să-i fac!” zice câte o mamă dezinteresată total de felul cum îşi petrece timpul odrasla sa, pe care o consideră un geniu. Dar cine „are ce să-i facă”, dacă nu familia? Este însă mai uşor să faci un copil decât să te ocupi de educarea lui, cel mai simplu este să-l laşi în plata Domnului, să se ocupe şcoala, dar să-i dea note mari sau cel puţin să-l promoveze, fără muncă şi fără respectul datorat părinţilor spirituali.

Sunt persoane care, de dragul de a avea un copil, nu îşi programează viitorul, în sensul că exclud căsătoria, sprijinul, împărţirea sarcinilor cu partenerul, apoi sunt copleşite de problemele care se ivesc, aceste cazuri îngreunând şi misiunea şcolii, care nu a contribuit la astfel de situaţii.

La rezerva unor cititori, care consideră aceste exemple cazuri izolate, vom spune că ele se înmulţesc, aceasta contribuind la scăderea rolului social şi cultural al şcolii, la desconsiderarea învăţăturii şi, cum vedem frecvent, la campania de denigrare a dascălilor.

În concluzie, se impun: schimbarea actualelor reglementări privind învăţământul, începând cu Legea educaţiei, elaborarea unor reglementări ferme, cu măsuri concrete pentru părinţi şi elevi privind obligativitatea frecventării şi instruirii în şcoala obligatorie, selecţia tinerilor după muncă şi talent la admiterea în şcoli profesionale şi licee, revizuirea regulamentelor şcolare, stabilirea unor modalităţi de educare a părinţilor în spiritul obligaţiilor pe care le au în educarea civilizată a copiilor lor, pentru a accede în organismele de cooperare a şcolii cu familia sau pentru a recupera daunele aduse de copiii lor imaginii sau bunurilor şcolii.

Actuala campanie contra dascălilor şi a şcolii, promovată de o parte din mass-media şi de unii părinţi mai puţin instruiţi ori mai puţin cunoscători ai mecanismului educaţional, se bazează, cum am mai spus, pe o viziune totalitară asupra intelectualilor „neproductivi” (nu pe moment, ci pe termen îndelungat şi cu consecinţe definitive) şi pe slăbiciunea legilor, care permit unor intermediari de servicii, cum ar fi supravegherea copiilor contra cost, să mai ia un ban şi din sistemul public de educaţie, care se fundamentează pe principii, nefiind nicidecum unul negustoresc.

Din păcate, modele ale şcolii europene nu sunt considerate demne de a fi aplicate sau măcar încercate la noi, poate adaptate, ci se enunţă soluţii originale, care, la terminarea ciclului electoral, sunt declarate rateuri, şi tot aşa.

 

Prof. dr. Corneliu VASILE,

Bucureşti