Socialize

Facebook
Home » Teorii si strategii » Paideia » Munca emoțională

Munca emoțională

În educație, suntem obișnuiți să ne gândim la diversele nuanțe pe care le presupune munca pe care o desfășurăm: la clasă, cu elevii, în orele de consiliere, în relațiile cu părinții și chiar în relațiile colegiale. De fiecare dată, un aspect important este cel referitor la emoții.

Suntem preocupați de ceea ce implică un bun management al clasei, ne străduim să includem practici corecte și să ridicăm standardele managementului organizațional, dar provocarea la care trebuie să identificăm modalități de a răspunde zi de zi este cea referitoare la managementul emoțiilor. Știm că atașamentul, implicarea afectivă personalizată sunt valorizate în raporturile de muncă din învățământ. Neutralitatea afectivă a dascălilor, lipsa de dăruire profesională sunt receptate adesea ca nepăsare, executare mecanică, rece a sarcinilor de serviciu, retragere din câmpul relațional spre un echilibru rezonabil profesional, dar, în același timp, convenabil, confortabil în plan personal.

Părinții elevilor sunt interesați nu doar de performanțele cognitive la care vor putea ajunge copiii lor, măsurabile în note mari, participarea la concursuri și olimpiade școlare, ci și de satisfacția muncii cotidiene, de climatul psiho-afectiv, de continua strădanie de a crea premisele pentru o bună stare de spirit cu efecte motivaționale adecvate învățării pe termen lung. Adesea, o școală bună este considerată astfel nu doar pentru că elevii ating cu brio standardele de performanță, trec examenele cu note mari, obțin succese în tot ceea ce își propun să facă, ci și pentru că se simt bine în comunitatea respectivă, se regăsesc în ipostaze profund umane, sunt prețuiți, susținuți, au relații armonioase cu colegii și cu profesorii lor. Dar pentru ca așa o stare bună să fie posibilă este necesar să fie desfășurată o susținută muncă emoțională. Iar cei care lucrează în sistemul de educație știu asta din experiența personală.

Atunci când recunoașterea efortului depus și a uzurii pe care o produce este abordată în cadre formale vorbim despre stresul datorat supra-solicitării neuropsihice.

Conceptul de munca emoțională adus în atenție de Arlie Hochschild în The Managed Heart – The Commercialization of Human Feeling, 1983, viza controlul trăirilor afective la locul de muncă. Pentru a-și atinge scopurile în activitatea desfășurată la serviciu, în acord cu obiectivele organizației în care muncește, un bun profesionist își va gestiona atent stările afective, va afișa ori de câte ori va fi cazul zâmbetul profesional, va manifesta atitudinile adecvate situației date (de exemplu, atitudini de suport, care denotă susținere sau atitudini de respingere, cu intenția de a descuraja anumite comportamente considerate a nu fi dezirabile). Nu doar își va controla propriile stări afective, ci va muncii în a sprijini dispozițiile afective ale celor cu care relaționează pentru atingerea optimă a scopurilor comune. Dacă ne vom gândi la buna dispoziție și calmul afișat de însoțitorii de bord pentru ca zborul avionului să se desfășoare fără incidente, în condiții de maximă siguranță nu doar fizică, ci și psihică, vom înțelege prin exemplificare ce înseamnă munca emoțională.

Pe de altă parte, suferința emoțională pe care o declanșează neînțelegerile, stările de conflict, ne arată cât de greu suportă psihic cei care, prin activitatea lor, trebuie să se manifeste dur, amenințător, intransigent etc.

Din experiența didactică, pot fi date multe exemple care să ilustreze faptul că munca în educație are o importantă componentă afectivă, este în plan psihologic și o muncă emoțională. De pildă, costurile emoționale ocazionate întâmplător prin formule de adresare diferite. Sunt dascăli care le spun elevilor pe numele de familie, alții folosesc prenumele. Dar atunci când un profesor sugerează diferențe preferențiale, apelând un elev cu prenumele, într-un mod considerat prietenos, iar pe altul printr-o formulă oficială a numelui de familie, se poate ca cel de al doilea să se simtă tratat cu indiferență, poate chiar cu răceală. O astfel de remarcă venită din partea unui copil trădează nu doar spirit de observație, ci și o anume părere de rău, chiar o suferință emoțională.

Un alt exemplu, pe care îl identific drept panică emoțională, apare uneori atunci când sarcina de lucru dată spre rezolvare depășește capacitatea de moment a elevului, nu-i este familiară, i se pare dificilă etc. Atunci, el încearcă un fel de eschivare, fie prin logoree, prin diferite alte mijloace prin care arată că, în fapt, nu-i pasă, nu contează, minimizând importanța situației date, fugind de ea mai subtil, sau mai abrupt, uneori chiar fizic. Dar, într-un fel, reprezintă o gestionare neadecvată a emoțiilor provocate de necunoscut, de teama de a nu face față cerinței, din considerarea propriilor capacități ca fiind mai mici decât cele necesare pentru a depăși dificultatea. Evaluarea unei stări de fapt ca fiind în acord cu așteptările, aprecierea acesteia ca plăcută, dezirabilă, ori neplăcută, de evitat are loc în mod direct, fie că ne dăm seama explicit fie că trecem cu vederea fiind preocupați de alte aspecte ale situației date.

Disonanța emoțională este prezentă ori de câte ori se creează o rupere a continuității, suntem puși într-o anume tensiune psihică pentru că nu putem să fim consecvenți, pentru că nu putem depăși o discrepanță între ceea ce se petrece și valorile, atitudinile sau comportamentele obișnuite.

Ideal ar fi, desigur, să putem evita disonanțele emoționale, tot ceea ce provoacă într-un fel sau altul suferințe emoționale. Știm însă că acest lucru este dificil de realizat în dinamica desfășurării lucrurilor. Ce ne putem propune este să fim atenți la aspectele emoțional umane și să mediem, pe cât de mult posibil, stări psihologice bune în relațiile de muncă. Activitățile didactice care stimulează cooperarea pot fi valorificate în acest sens. Cele care au la bază competiția sunt din punct de vedere emoțional adevărate provocări. Știm însă că suportul emoțional al învățării este indispensabil în obținerea unor rezultate formativ-educative optime.

Munca emoțională depinde în bună măsură de empatie, de inteligența emoțională a celor implicați. Scopul asumat în educație este cultivarea stărilor emoționale pozitive, dacă este posibil chiar a unora cu rol de repere motivaționale spre învățare, dezvoltare personală și profesională, cu efecte inspiraționale.

Prof. dr. Cristina ŞTEFAN, Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti