Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Munca și patriotismul nu pot să fie „opționale“

Munca și patriotismul nu pot să fie „opționale“

Cu automatismul vorbelor devenite locuri comune, se zice că în școala de azi nu mai sunt cultivate patriotismul  și munca. De fapt, nu este așa; e mai rău. Conformarea școlărească face să se mențină învățăturile cum că nimic nu se obține fără muncă și că avem o țară minunată care trebuie iubită, numai că sunt învățături transmise formal, cu fereală și la grămadă, ci multe altele prevăzute în curriculum. Ba, pe undeva, educația patriotică și educația pentru muncă apar trecute mai degrabă la opționale. Rezultă ceva când schilod, când bun de persiflat.

Patriotismul propagat prin școala noastră apare „obiectivat“ și „condiționat“. Se transmite neapărat cu ochii roată-n spațiul geopolitic, se declară sus și tare, însă se manifestă cu condiția ca și la noi să existe…, să fie posibil…, să se întâmple… Relatarea împrejurărilor în care vreunui conațional „i-a fost rușine că e român“ (expresie devenită un tic verbal care dă bine) este considerată „moment de luciditate“, de „echilibru“, capacite de „a ne vedea așa cum suntem“, știut fiind că trebuie tratați cu dezgust cei care „ascund gunoiul sub preș“. Nu-i vorbă că nici datul de a fi români nu are cum să ne confere în sine vreo prioritate, vreun drept la cine știe ce caracteristică singulară, așa cum par convinși (probabil și sunt) câte unii. Educația patriotică nu are nevoie de oră anume în orar, de programă, de manual, de vreun ghid, caiet etc. Nici nu ar avea loc, din cauză că sunt destule alte „discipline“ de educație (pentru sănătate, pentru cetățenie, pentru nediscriminare, pentru colectat deșeuri selectiv, pentru tot felul de drepturi, pentru evitarea manipulării etc.) despre care a fost indusă convingerea că necesită oră, programă și manual, când în realitate ele ar trebui să se regăsească „presărate“ în esența disciplinelor clasice ale școlii de cultură generală. Tot așa, ceva educație cu fața spre țara noastră, spre ce ține de-ai noștri și de-al nostru poate să transpară și de pe la limba și literatura română (inclusiv introducând fără frică, ci cu necesitate, și texte de literatură străină), și de pe la orelele de istorie, de chimie, de educație fizică, de consiliere și care mai sunt.

Și despre muncă se vorbește în școală fără îndoială asupra necesității, însă cu ocolișuri în privința aplicării. Școlărește, elevul știe bine că trebuie să muncească, în general ca să-și facă un rost în viață, chit că practic și uzual ce i se cere și ce-și propune singur drept țel al muncii este nota la evaluarea care întotdeauna se găsește pe undeva, pe aproape, ca o amenințare care vine imediat. În rest, eforturile se văd a fi mari, conjugate și constante ca elevul să fie pus cât mai puțin la treabă și mai ales ca elevului munca pe care el o are de făcut să nu i se pară serioasă și responsabilă, ci opțională. Drept  urmare, pornite dintr-o intenție lăudabilă, descongestionarea materiei și reducerea duratei temelor de acasă (sau de la after school) au ajuns să fie considerate numai și numai din perspectiva simplificării, a diminuării „volumului de muncă“, generic atribuit pompos, ca să încarce cu sens niște simple tăieturi. Esențializarea lecției predate în clasă ori scrise în manual a rămas exclusivă. Necesara continuare cu aprofundarea prin exerciții și prin lectură integrală, precum și cu extinderea căutării informației pe cont propriu (câte permite nivelul preuniversitar) a fost eliminată. Raportarea la limitele manualului („fragmentele din manual“, „s-a greșit subiectul pentru că s-a dat ce nu e-n manual“, „să nu se puncteze, că nu e rezolvarea din manual“) a devenit loc comun și literă de lege la formularea subiectelor și la corectarea lucrărilor de la examene. Concomitent, s-a dezvoltat o veritabilă „știință“ (e drept, propagată din zona organizațională) care demonstrează eficiența școlii „prietenoase“, în care elevul să meargă de plăcere și unde să facă totul în joacă și numai în măsura în care vrea să facă, fără impuneri legate de program, timp, loc, obiectiv, răspundere „pe bucățica lui“, relații interpersonale și reguli, peste toate venind asigurarea că niciodată, orice ar face și orice ar zice elevul, nu i se va spune că e rău, greșit, că nu e adevărat, că așa ceva nu există, nu este posibil, că nu aceea este cerința formulată în situația dată.

Școala noastră îi educă pe elevi prin perpetuarea peste denii a considerării muncii exclusiv drept activitate fizică, identificată cu „practica“. La rândul ei, practica este socotită a fi numai lucrul în atelierul școlii și la agentul economic. Elevul nu învață de la școală că tot muncă se cheamă că desfășoară și cu nasu-n carte, cu ochii-n ecran, cu mintea răscolită de fel și fel de asocieri sau cu vorba-ntretăiată într‑un grup de colegi care se contrazic în jurul cine știe cărei idei. Obsesia insuficienței educații care se face pentru orientarea către muncă – la fel, și către ceea ce ține de țară – are șanse mari să dispară odată ce nu va mai reprezenta scop în sine, ci se va regăsi firesc în datorie respectată, în răspuns cuviincios, în luare-n seamă a celor din preajmă.

Florin ANTONESCU