Socialize

Facebook
Home » Didactica » Ex cathedra » Neobosita pledoarie pentru lectură, pentru înţelegerea și acceptarea necesităţii acesteia de către elevi

Neobosita pledoarie pentru lectură, pentru înţelegerea și acceptarea necesităţii acesteia de către elevi

LecturaÎmi amintesc bine momentul primelor lecturi. Pe atunci eram doar un auditor inocent care manifesta interes și apreciere faţă de ceea ce îi citea îndeosebi bunica paternă înaintea somnului de după-amiază. Nu am uitat nici perioada cea mai intensă din punct de vedere al îndeletnicirii cititului, cea în care îmi petreceam timp însemnat în biblioteca Liceului Mihai Viteazul, din București, apreciindu-i atmosfera familiară, prietenoasă, sau în sălile Bibliotecii Naţionale, iluzionându-mă că sunt parte integrantă a unei tagme spirituale superioare a intelectualilor în devenire/în formare.

Astfel, de ani buni, am rămas impresionată și inti­midată de personalităţile unor scriitori români și de unele creaţii literare. Manifestările în spaţiul public ale lui Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler sau cele ale lui Nichita Stănescu m-au copleșit de multe ori. Mi s-a întipărit pe retină un interviu al celui din urmă din care răzbătea modestia în autoapreciere și generozitatea pertinentă a criticii sale, dincolo de toate fiind expresia elegantă, fascinantă, cu aparenţă de accesibilitate a genialităţii sale. Cunoscut de elevi ca autor canonic pre­zent în programa examenului de bacalaureat și ca reprezentant de mar­că al liricii neo­mo­­derniste, Nichita Stănescu vine dintr-un univers guver­nat de o „altă mate­ma­tică”, dominat de pre­zenţa „ne­cuvin­telor”. „Realitatea perso­nală” creată de acesta este acce­sibilă cu dificultate, de multe ori, pu­bli­cului cititor deoarece în aceasta coexistă „frunza verde de albastru”, „ne­mirosul, negustul, nepipăitul”. Iu­bita este „frumoasă ca umbra unei idei”, iar senti­mentul erotic, care dă individului forţă și îl înno­bilează, este devorator întocmai ca o leoaică „ară­mie” (metafora explicată, ce constituie titlul unei cre­a­ţii lirice stănesciene, a fost analizată cu interes de ele­vi prin raportare la text, aceștia dovedind recep­tivitate în evidenţierea simbolisticii leului, dar și în explicarea analogiei iubire-leoaică).

Personalitatea creatoare a lui Marin Sorescu am avut șansa să o descopăr în toată complexitatea ei în momentul în care, proaspătă absolventă de facultate, am fost repartizată ca profesor debutant suplinitor la o școală generală din București, sectorul 4, care îi purta numele. Evident că studia­sem până atunci creaţiile diverșilor reprezentanţi ai neomoder­nis­mului românesc, dar această întâm­plare m-a obligat moral să aprofundez cunoștin­ţele, să descopăr faţe­tele acestei personalităţi de anvergură a culturii româ­nești și, odată cu mine, i-am antrenat și pe elevi să facă acest lucru prin concursuri de recitări, prin realizarea unor proiecte, prin conceperea unor referate care au fost publicate în revista școlii, dar și prin contri­buirea la realizarea unui panou sub forma unui colaj de texte preferate, de fotografii, desene și impresii critice reprezentative. Pentru a participa la realizarea acestui proiect de amploare, elevii au fost puși în faţa necesităţii de a citi, pentru că doar astfel puteau selec­ta ce le place și puteau propune și celorlalţi aspecte care, în viziunea lor, defineau personalitatea scriito­rului Marin Sorescu. Câţiva ani mai târziu, experienţa de profesor de liceu mi-a relevat sensibilitatea adolescenţilor la creaţiile care, conform mărturiilor, au fost dictate soţiei de pe patul de moarte, fiind concepute în ultimele momente dramatice ale existenţei. Versuri apar­ţinând volumului „Puntea” li s-au întipărit unora dintre ei în memorie, dar mai ales în conștiinţă (ca și mie odinioară), determinându-i să mediteze chiar și pe „neavizaţii” analizei literare asupra coexistenţei suferinţei cu recunoașterea și accep­tarea lucidă, fără autoiluzionare, a propriei condiţii. Gestul (celui care constata odinioară că „s-a îmbolnăvit de moarte” încă din ziua nașterii) de a-și analiza sfârșitul iminent pentru a transpune gându­rile și sentimentele în creaţii literare impresio­nează, ca și îndemnul sufletului de „a o lua înainte” pe „scară la cer” sau constatarea pe care o făcea asupra con­frun­tării dintre viaţă și moarte în a sa proprie fiinţă care a devenit un „teren de luptă”. Simplitatea ma­nierei în care meditează asupra comple­men­tarităţii relaţiei viaţă-moarte surprinde, iar afirmaţii de genul „Eminescu n-a existat” șochează, frapează, captează atenţia cititorului, care depășește, prin lectură, mo­mentul iniţial în care este contrariat, intrigat, des­co­perind că ceea ce vrea să transmită poetul este concepţia conform căreia Eminescu este o chinte­senţă a culturii și civilizaţiei româ­nești (am folosit cu succes o secvenţă poetică din care face parte versul citat anterior în debutul unei ore de curs). Tot Sorescu este creatorul metaforei echerului pe care elevii unei clase a XII-a, cărora le-am propus poezia pentru studiu, au descifrat-o cu încântare, explicând-o ca simbol al limitării spiri­tuale, al rigidităţii în gândire, al vederii înguste, al absenţei expansivităţii imaginaţiei și creativităţii manifestate în viaţa de toate zilele sau numai în sfera creaţiilor culturale.

Pe Octavian Paler l-am apreciat întâi de toate ca reprezentant de seamă al elitei intelectualităţii ro­mâ­nești a cărui rostire gravă implică profunzimea mesajului transmis. Dincolo de jurnalele de călătorie și de volumele de literatură parabolică, mi-au rămas în memorie interviurile/intervenţiile sale televizate și mărturisirile făcute lui Daniel Cristea-Enache. Ceea ce rostea sau scria era sen­tenţios, plin de substanţă, mobilizându-l pe receptor, determinându-l să își pună întrebări existenţiale, să reflecteze asupra aspectelor abor­date de domnia sa. M-am recunoscut între „citi­torii sensibili” la mărturisirile scriitorului (a cărui existenţă a fost marcată de personalitatea tatălui, „modelul și profesorul” său, cel care l-a învăţat să ci­tească și să scrie la 4 ani) și între cetăţenii ale căror nemulţumiri cu privire la gestionarea problemelor societăţii de către clasa politică își găseau expri­marea în criticile acide, uneori devastatoare ale ziaristului, ale acestui senior cu spirit civic înalt.

Marin Preda a însemnat iniţial pentru mine, ca și pentru mulţi dintre elevii mei, „Moromeţii” – volumul I (înainte de „Cel mai iubit dintre pămân­teni”, de ,,Viaţa ca o pradă”, de „Marele singuratic” etc.). Dar nu mi-a rămas întipărit în minte limbajul licenţios al unor personaje (pe care l-am observat, firește), pe care, din păcate, l-am descoperit redat chiar în lucrările unor absolvenţi de clasa a XII-a, fără a avea, evident, vreo relevanţă exemplele, fără a fi un context elocvent. Cred că simbolul salcâmului ca „axis mundi” – a cărui doborâre constituie o dramă în lumea vegetală și anticipează declinul familiei Moromete în general, a autorităţii paterne în special –, bine-cunoscuta scenă a cinei, „verva sclipitoare” în care aspectele politice-sociale-economice erau abordate în poiana lui Iocan în urma citirii ziarelor (despre starea de asediu, despre Marele congres agricol etc.) ar fi putut să le capteze atenţia, să le suscite interesul, să le poată genera interpretări pertinente, ample, relevante.

Când eforturile profesorului de a le selecta texte-suport și de a le multiplica, dar și de a le concepe fișe de lucru și fișe de evaluare suplinesc interesul și mobilizarea elevilor, atunci accesul la opera literară (sau chiar la lucrările critice) nu mai este restricţionat de aspecte/impedimente redate prin justificări precum „Nu am găsit cartea”, „Am uitat că am de pre­gătit…”, „Nu mi-am procurat/Nu am primit ma­nual”. Un real interes manifestat în timpul orei de curs printr-o participare activă poate facilita realizarea unui eseu structurat de tipul caracterizării de per­sonaj sau argumentării apartenenţei la gen/spe­cie literară. Există însă și aspecte ale muncii indepen­dente pe care le presupune tema pe care profesorul nu le poate suplini la clasă. Astfel, nedocumentarea elevilor în scopul realizării unor fișe biografice-bibliografice a condus în cadrul unei lecţii (la clasa a XI-a!) la imposibilitatea de a completa exclusiv prin aportul lor un rebus, din cauză că nu au putut preciza numele volumului antum de versuri eminesciene sau nu au putut completa cuvintele lipsă pentru a re­constitui titlurile unor creaţii aparţinând lui Mihai Eminescu pe care eu, în naivitatea mea, am avut în­drăz­neala să le consider cunoscute.

Pentru că lectura trebuie recomandată elevilor de către un cadru didactic avizat (bineînţeles, luând în considerare precizările din programa școlară) și dintr-un salariu ce nu depășește cu mult 1000 de lei nu poţi face economii pe care să le aloci propriei „mobilări” intelectuale, tot mai puţini dascăli au acces la cultură (de la procurarea de cărţi de specialitate și metodică până la vizionarea de spectacole de teatru ce re­prezintă punerea în scenă a unei opere studiate).

 

Prof. Mihaela Antoneta FLOREA,
Colegiul Tehnologic Grigore Cerchez, București