Socialize

Facebook
Home » Invatamant » Primar » Nevoia de consiliere a școlarului mic aflat în grija tutorilor

Nevoia de consiliere a școlarului mic aflat în grija tutorilor

 

După anii ’90, societatea românească se confruntă cu o nouă provocare: copiii rămaşi singuri acasă ca urmare a alegerii părinţilor de a munci în străinătate. Această situaţie poate deveni eveniment de viaţă psihotraumatizant pentru copii, cu atât mai mult cu cât unii copii află despre plecarea părinţilor cu foarte puţin timp înainte sau după ce aceştia au plecat. Modul în care copilul experimentează plecarea părinţilor săi influențează creșterea și dezvoltarea acestuia. Consilierea școlară și psihologică devine o prioritate.

Condiții sociale determinante

Emigrarea socială a forţei de muncă sau, în contextul de refe­rinţă, migraţiunea de muncă a părinţilor are un impact grav asupra integrităţii familiilor şi asupra capacităţii acestora de a‑şi îndeplini funcţia educativă. La nivel naţional, dimensiunile mi­gra­ţiunii de muncă se estimează apro­ximativ în limitele 1,6‑2 milioane de persoane. Studiile (Manuela Stănculescu Victoria Stoiciu – Coordonator Iris Alexe Luminiţa Motoc, Impactul crizei economice asupra migraţiei forţei de muncă româneşti, Bucureşti, 2011) legate de transferurile în bani de la cetățenii români aflați peste hotare demonstrează că principalii factori ce determină cetăţenii români să plece peste hotare sunt: acoperirea cheltu­ielilor de consum curent (76,5%), pentru a investi în casă (47,6%), pentru consum special (studii, sănătate, mobilă, împrumuturi etc. – 32,7%). Este foarte mică cota investiţilor în business în comparaţie cu alte direcţii de cheltuieli (doar 4,8%). Acestea sunt datele oficiale. În realitate însă, o amploare mare o are migraţiunea ilegală. În unele cazuri, pleacă ambii părinţi sau întreaga familie împreună cu copiii, iar informaţia despre ei lipseşte, de aceea se consideră că numărul emigranţilor este în realitate cu mult mai mare.

În 2008, un alt studiu, de această dată al UNICEF, Alternative Sociale şi Gallup România, estima că, la momentul derulării cercetării, la scară naţională, erau 350.000 de copii ai căror părinţi erau plecați în străinătate, iar mai mult de o treime din aceştia, adică aproximativ 126.000 de copii, erau afectaţi de migraţia ambilor părinţi („În cazurile când pleacă şi mama, şi tata, copiii au grijă de gospodăria lor, fiind antrenaţi la muncă şi în gospodăriile persoanelor care îi supraveghează: bunici, fraţi sau surori mai mari, vecini).

Efecte resimțite de copiii rămași acasă

Pe lângă riscul disoluţiei familiei, migraţia părinţilor poate conduce şi la o redefinire a relaţiilor de rudenie, în sensul în care copiii, în special dacă sunt lăsaţi în grija rudelor atunci când sunt mici, ajung să nu se mai raporteze la părinţii lor biologici ca la nişte părinţi (CIDDC – Ghid Pentru Profesorii Care Lucrează Cu Copiii Migranților, Chișinău, 2007).

Cei în grija cărora rămân, în cele mai multe cazuri bunicii, sunt consideraţi de către copii ca fiind părinţii lor şi li se adresează cu „mamă“ şi „tată“. Plecarea părinţilor pe termen mai lung în condiţiile în care copilul este la vârste foarte fragede poate deci determina o rupere a legăturii părinte‐copil. Lipsa controlului poate determina asupra
copilului efecte în planul rezultatelor şcolare sau a adoptării de compor­tamente deviante. De asemenea, lipsa afectivităţii parentale ca şi consecinţă implicită a plecării părinţilor în străinătate este în măsură să producă efecte de natură psihologică sau com­portamentală asupra copiilor, scăderea performanțelor școlare sau chiar abandon școlar.

Aceste efecte pot fi considerate mai degrabă consecinţe indirecte ale plecării părinţilor în străinătate. Atunci când apar, ele sunt produse de lipsa de supraveghere din partea familiei şi pe fondul privării de afectivitate parentală. De multe ori, persoanele în grija cărora rămân nu numai că nu au capacitatea de a‐i supraveghea, de a exercita un control asupra copiilor (sunt ocupaţi sau prea bătrâni), dar nu au nici competenţa de a‐i sprijini în activităţile şcolare. Chiar şi în lipsa supravegherii atente sau a sprijinului din partea familiei în realizarea temelor, efectele asupra rezultatelor şcolare depind de personalitatea copilului, de interesul pe care îl are pentru învăţare. Lipsa de supraveghere din partea familiei pune în pericol interesele şi preocupările copilului legate de educaţie, favorizând concentrarea acestora pe activităţi de tip recreativ (exemplu, consum media) în condiţiile în care nici şcoala nu are întotdeauna mecanismele necesare de corectare a acestor tendinţe.

Un alt efect indirect al plecării părinţilor, mediat de lipsa de control asupra copilului de către cei în grija cărora a rămas şi de lipsa comunicării cu copilul, îl expune pe acesta riscurilor de a se angaja în comportamente deviante (în special de plecarea mamei), copiii sunt mai uşor expuşi la presiunea grupului de prieteni şi adoptă comportamente deviante sau inadecvate vârstei lor: consum de substanţe interzise, lipsesc noaptea de acasă sau chiar fapte mai grave care intră în conflict cu legea. Toate aceste comportamente îşi lasă în multe cazuri amprenta asupra personalităţii copilului, afectându‐i relaţiile cu familia şi rezultatele şcolare.

Absenţa părinţilor nu favorizează doar angrenarea copiilor în compor­tamente deviante, ci îi şi expun pe aceştia la abuzuri din partea adulţilor în grija cărora sunt lăsaţi (exploatare prin muncă sau chiar exploatare sexuală, chiar dacă probabil că acestea nu au o incidenţă mai mare în rândul copiilor cu părinţi migranţi comparativ cu alte categorii de copii).

Efecte emoționale

Traumele emoţionale se manifestă în mod diferit în funcţie de vârsta şi personalitatea copilului. Unii copii plâng în mod frecvent, alţii chiar se îmbolnăvesc, iar alţii caută suportul afectiv din partea altor persoane, inclusiv de la cadrele didactice (Studiul Singur Acasă, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi 2006). De aceea, sănătatea psihică şi fizică a copiilor trebuie să constituie preocuparea şi grija per­manentă a tutorilor, a cadrelor didactice, care au obligaţia să contribuie la crearea şi menţinerea unui climat psihologic prielnic.

Privarea copiilor de afectivitatea parentală influenţează procesul de dezvoltare a personalităţii acestuia. Con­se­cinţele imediate sunt în cele mai multe cazuri manifestări comportamentale ca reacţii la traume emoţionale, însă lipsa unei intervenţii fie din partea familiei, fie a şcolii sau a altor instituţii pentru atenuarea acestor traume au un potenţial major de afecta pe termen lung personalitatea copilului.

Condiţii care ar asigura sănătatea fizică şi psihică a copilului:

Cadrul didactic, tutorele, bunicii sau alți aparținători ai copilului trebuie să cunoască aceste condiții: să fie iubit şi acceptat; să se alimenteze suficient şi calitativ; să doarmă liniştit numărul necesar de ore; să aibă condiţii sanitare normale; să se odihnească; să se joace; să studieze; să comunice eficient cu adulţii şi cu semenii.

O deosebită importanţă capătă grupul/grupurile din care face parte
şcolarul mic. Şi familia este încă importantă, dar începe să devină prioritar grupul de prieteni, prie­teniile realizându‑se tot mai mult pe loialitate mutual, interese comune, asemănări caracteriale. În familie, copiii continuă identificarea; ei învaţă de la fraţii mai mari sau de la părinţi cum să‑şi manifeste sau să‑şi reprime stările de furie, de nemulţumire, tristeţea, învaţă o serie de abilităţi sociale – cum să poarte o dispută sau o polemică fără a strica definitiv relaţia. Dragostea pe care o resimte copilul în familie, autonomia care îi este acestuia oferită, receptivitatea cu care acestuia i se răspunde la solicitări, atenţia care îi este acordată la părerile emise, măsura de disciplinare cu care este educat, toate construiesc un echilibru emoţional al copilului.

Există însă multe tulburări afective, emoţionale ca expresie a unor stări emoţionale (anxietate, furie, frustrare, neîncredere, dezamăgire, depresie) care aduc şcolarul mic în situaţia de a avea rezultate slabe la învăţătură, un comportament agresiv, de a nu se mai supune regulilor, de a refuza activităţile şcolare şi extraşcolare, de a minţi, de a fura etc. Stresul la copil poate avea cauze numeroase: lipsa comunicării, grija exagerată, lipsirea de autonomie, lipsa iubirii şi afectivităţii în familie, etichetările negative, naşterea unui frate mai mic, neînţelegerile părinţilor, divorţul părinţilor, moartea unui membru al familiei, solicitările prea mari din partea şcolii şi altele.

În vederea reuşitei şcolare a ele­vilor săi, cadrul didactic însuşi va trebui să‑şi poată manageria emo­ţiile, sentimentele negative, fără frus­trări, ameninţări, dispute de durată cu elevii. Pregătirea profesională, des­chiderea și toleranța sunt atitu­dini fără de care nu se poate dezvolta inteligența emoțională. Iden­tificarea şi înţelegerea propriilor emoţii şi sentimente, asumarea lor, conştientizarea nevoilor emoţionale proprii constituie primul pas. De exemplu, într‑o recentă evaluare a unui program de rezolvarea creativă a conflictelor din SUA (http://www.athealth.com/Consumer/disorders/ChildSocialSkills.html, Assessing Young Children’s Social Competence), unde tehnicile de învăţare social‑emoţională au fost „inima“ acestei intervenţii, s‑a observat: scăderea violenţei, creşterea stimei de sine, îmbunătăţirea abilităţilor de a ajuta pe ceilalţi, asumarea responsabilităţii. După doi ani de implementare la nivelul şcolii, se remarcă substanţiale aspecte: diminuarea eşecului şcolar, abandonului şcolar, creşterea parti­cipării elevilor la educaţie, reducerea absenteismului şi a ratei suspendărilor (Sy, S.R., Rowley, S. J. şi Schulenberg, J. E. (2007). Predictors of parental involvement across contexts in Asian American and European American families. Journal of Comparative Family Studies, 38(1), 1‑29).

Recomandări şi strategii practice

În aceste condiții, este nevoie de multă răbdare și tact din partea cadrelor didactice, dar și a celor din jur pentru a fi depășite momentele grele ale singurătății. Deseori, copiii care se simt părăsiți sunt personaje ale conflictelor, fie cu ceilalți copii, fie între generații, dacă sunt educați, chiar și temporar, de vârstnici, cum sunt bunicii.

Factorul de seamă care contribuie la îmbunătăţirea relaţiei dintre copii şi adulţi este suportul psihologic. Suportul psihologic constituie un proces în care adultul se concentrează asupra susţinerii şi încurajării calită­ţilor pozitive ale copilului. Aceasta îl va ajuta pe minor: să‑şi sporească autoaprecierea; să capete încredere în sine şi în capacităţile sale; să evite greşelile; să depăşească insuccesele.

La nivel naţional, există copii care beneficiază de sprijin pentru efec­tuarea temelor şi pregătire şcolară suplimentară, consiliere psihologică, activităţi de socializare şi de pe­trecere a timpului liber, asigurarea comunicării permanente cu părinţii plecaţi. Per­sonalul implicat în programe ţine legătura cu persoanele în a căror îngrijire se află copiii şi asigură orientarea, pregătirea şi consilierea acestora prin întâlniri şi vizite la domiciliu. În fiecare program sunt implicaţi un cadru didactic, un consilier şcolar/psiholog, un asistent social şi voluntari (exemplu programul „Creştem împreună“). Este
important ca și cadrele didactice să acționeze în această direcție prin: deschidere în comunicare; să opteze pentru relaţii de încredere şi astfel vor avea o comunicare reuşită şi eficientă; să detensioneze conflictele în care sunt implicaţi în special aceşti copii; să urmărească tot ce se petrece cu ei, pentru a putea atenţiona psihologii, asistenţii sociali şi autorităţile compe­tente; să observe şi să le analizeze atent comportamentul pentru o mai bună înţelegere a psihologiei lor; să ia măsurile necesare care să vizeze înlăturarea cauzelor abuzurilor, exploa­tării şi reducerea tulburărilor somatice, psihice şi comportamentale; să observe capacităţile copilului pentru a‑i ajuta să şi le dezvolte în continuare; să discute în particular cu aceşti copii, de la inimă la inimă, sincer, deschis, nonevaluativ; în cadrul orelor educative, măsurilor extraşcolare să îi implice în discuţii şi dezbateri; să fie tolerant şi îngăduitor, constituind un bun exemplu pentru întreaga clasă de copii, deoarece modelul profesorului contează mult; să încerce să studieze și situaţia familială a copilului, relaţiile lui cu părinţii pentru a şti cum trebuie procedat în continuare; să stimuleze şi să aprecieze chiar şi cel mai minim progres al lor. Aprecierea făcută de profesor este interiorizată de elev şi devine autoapreciere; să organizeze activități de dezvoltare a personalităţii, de cultivare a încrederii în sine.

Tehnici experențiale de tip expresiv‑creativ

Prin tehnicile pe care le utilizează, consilierul (cadrul didactic) îşi propune să‑l ajute pe copil să devină conştient de sine şi de existenţa sa în lume, să intre în contact cu nevoile sale neconştientizate, să realizeze o mai bună acceptare de sine ca persoană şi să‑şi deblocheze resursele creative pentru o dezvoltare psihică normală. Cele mai utilizate mijloace expresiv‑creative în consilierea școlarului mic sunt: fantezia, modelajul, desenul, colajul, jocul cu nisip, crearea de poveşti, metafora terapeutică (Anderson W., Curs practic de încredere în sine, Editura Curtea Veche, București, 2000).

Acestea se utili­zează cel mai adesea combinat şi joacă un rol deosebit de important atât în construirea relaţiei cu copilul, cât şi pentru atingerea obiectivelor propuse în activitatea de consiliere.

Palmierul emoţiilor

(Drugaş, I., 2010. 101 aplicaţii artterapeutice în consilierea copiilor. Oradea: Editura Primus)

Obiectiv: dezvoltarea emoţională prin identificarea paletei de trăiri afec­tive experimentate în diferite situaţii

Metodă terapeutică: colajul

Materiale: „palmierul emoţiilor“: ascuţitoare, creioane colorate, resturi de la ascuţirea creioanelor (colorate), lipici.

Etape: analiza trăirilor afective pe care le poate simţi o persoană şi asocierea lor cu culori (în acest moment vor fi alese creioanele în funcţie de culorile pe care le menţionează copilul ca fiind reprezentative pentru emoţia respec­tivă); analiza palmierului; discutarea pe scurt a climei specifice zonelor unde cresc palmierii cu accent pe: zilele însorite, frumoase, călduroase, liniştite; zilele în care sunt furtuni, vânturi puternice, tunete şi fulgere. (…)

Este important ca trunchiul palmie­rului să fie multicolor (atâtea culori câte emoţii a identificat copilul în prima partea a activităţii) pentru a reliefa multitudinea de trăiri pe care le simţim de‑a lungul vieţii. Se mai poate utiliza şi în: stimă de sine scăzută, stabilirea relaţiei consilier‑copil/cunoaşterea copi­‑
lului, depresie.

Exerciţii „copii fără stres“

  • pe malul mării (pentru relaxare). Propuneţi copilului să‑şi imagineze că stă la plajă, pe nisipul cald şi fin. Soarele îi mângâie pielea, valurile mării se aud cum înaintează pe mal, în depărtare, câte un val mai puternic loveşte digul. Adierea de vânt aduce miros de sare. Printre gene poate zări zborul repezit al pescăruşilor. Din când în când, strigătul lor întrerupe vuietul monoton al valurilor.
  • alpinistul (pentru a‑l învăţa pe copil să abordeze în mod constructiv problemele şi să nu se lase copleşit de ele). Jocul începe prin cuvintele: dacă eşti gata de escaladare, pune centura de siguranţă! Începem să urcăm! (copilul poate păşi pe treptele unei scări) Problemele tale au rămas la poalele muntelui, iar tu de ridici deasupra lor. Urci din ce în ce mai sus şi eşti din ce în ce mai obişnuit cu urcuşul. Ai ajuns în vârful muntelui, iar problemele tale au rămas jos. Cum le vezi de aici? Nu‑i aşa că sunt mai mici şi că tu te‑ai liniştit?

Daniela Bobocea,
profesor învățământ primar, Școala Gimnazială Mihai Viteazul Brăila