Nevoia de creație și imperativul depășirii pericolului stagnării

La aproape un sfert de veac de la marea schimbare din decembrie 1989, lăsând în urmă o tranziție prea lungă și cu un efort deosebit de adaptare la noile realități interne și la cerințele contextului internațional, societatea românească se află acum în fața unui nou moment de răscruce: cel al redefinirii mersului său creator în perioada viitoare. Într-adevăr, după șocul dizolvării sistemului pietrificat al răstimpului 1947-1989 au urmat mai ales demolări, ajustări și masive împrumuturi, cu rare elemente de creație originală, ajungându-se astăzi, în toate domeniile, la un conglomerat de achiziții cantitative, disparate și dezarticulate, care au nevoie pentru funcționare de coerență, asimilare cât mai deplină și de adaptare corespunzătoare. Într-o etapă ulterioară, pe care o dorim cât mai apropiată și mai amplă în obiective, ar fi de dorit să se pună problema unei dezvoltări creatoare, cu particularitățile originale cuvenite, în spiritul tradiției și, desigur, pe măsura posibilităților, în condițiile integrării unional-europene și afirmării tot mai puternice a mondializării în toate domeniile. Un rol deosebit în afirmarea unei atari deveniri a țării revine științei și culturii, care au reprezentat dintotdeauna reperele identității naționale și fructul efortului propriu. Indiscutabil, civilizația contemporană cunoaște o tendință naturală de integrare și uniformizare, dar ea nu poate persista fără contribuția creatoare, specifică, a fiecărui popor, fiecărei culturi, în consonanță și în diversitate.
Cultivarea și continuarea tradiției rămâne pilonul veritabil al societății viitorului și orice anihilare sau chiar numai diminuare a sa ar antrena costuri imense și prejudicii inevitabile pentru progresul uman. De aceea, imperativul promovării ca prioritate a creativității proprii și afirmării astfel a specificului aferent constituie astăzi o condiție a devenirii umane însăși.
Un exemplu aflat mai la îndemâna autorului rândurilor de față îl reprezintă soarta culturii juridice românești post-1989 și în perioadele care vor veni. Dreptul – legile și instituțiile de elaborare, adoptare și aplicare a lor și doctrina care le oferă explicațiile, fundamentul teoretic și relevă implicațiile multiple – a reprezentat dintotdeauna unul dintre elementele cele mai sensibile la schimbările radicale cunoscute de o societate. Și aceasta deopotrivă prin natura și rolul său de stimul permanent al progresului social în consonanță cu avansul tehnico-științific.
În numai 24 de ani sistemul juridic românesc s-a transformat fundamental, în toate privințele, în urma unui fenomen amplu de reconstrucție graduală, rapidă, preponderent prin împrumuturi, fără răgaz suficient de adaptare și preluare creatoare. După riscul vidului legislativ imediat după decembrie 1989, a urmat odiseea tranziției modificărilor actelor normative și adoptării altora noi, „șocul” intrării în Consiliul Europei, ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului și acceptării jurisdicției CEDO și apoi cel al aderării la UE și asimilării Acquisului comunitar. Am ajuns acum la momentul la care, în urma procesului de recodificare prin adoptarea celor patru mari coduri – civil, de procedură civilă, penal, de procedură penală –, etapa realizării edificiului reglementar s-a încheiat, urmând cea a aplicării lor creatoare și dezvoltării unei jurispru­dențe adecvate, iar apoi elaborării doctrinei aferente.
Să luăm cazul concret al (încă noului) cod civil, de la a cărui intrare în vigoare s-au împlinit la 1 octombrie doi ani.
Pe conținut, el se dovedește a fi mai ales o resistematizare și adaptare a reglementărilor de drept privat la exigențele unei Românii membră a Uniunii Europene, în condițiile ofensivei mondializări neoliberale. Conform unei tradiții inaugurate de Codul de la 1865, și cel de față rămâne de împrumut – din cel anterior, alte coduri civile europene și cu precădere din modelul mixt al statului canadian Quebec –, lipsindu-i, din păcate, o semnificativă forță creativă, fiind mai degrabă expresia aceluiași „păcat juridic originar” al spiritului de imitație care domină cultura juridică modernă și post-modernă românească.
În depășirea acestui handicap major, în sensul realizării coerenței corpusului juridic astfel constituit, adaptării creatoare a noilor dispoziții legale la realitățile socio-economice românești, a formelor la fond și, în final, afirmării, pe cât posibil, a unei anumite specificități pe fundalul implacabilei mondializări, inclusiv a dreptului, un rol deosebit de important va reveni, pe lângă jurisprudență, și doctrinei care se va dezvolta în privința acestora, adică efortului creator.
Experiența de până acum ne arată că de la adoptarea Codului civil din 1865 până la apariția Explicațiilor comparatiste (începând cu 1897) ale lui D. Alexandresco și publicarea primului tratat reprezentativ în materie (prima ediție în 1924), adică constituirea corpusului teoretic aferent acestuia, a trebuit să treacă decenii. Particularitățile epocii actuale impun o accelerare a unui atare demers, dar complexitatea problemei și resursele disponibile pun sub semnul întrebării atingerea acestui obiectiv în toate dimensiunile sale și la timpul optim. Totodată, parcă sub semnul inițial al aceleiași întârzieri programate, primii doi ani scurși de la adoptarea NCCR sunt marcați de apariția unor lucrări cu un caracter preponderent utilitarist, expozitiv, de genul „comentariilor articol pe articol” sau „pe înțelesul tuturor”, ori descriptiv, prin completarea manualelor universitare. O atare etapă se impune rapid depășită și continuată prin trecerea la cea a unor ample lucrări de explicații și evaluări teoretice și, într-o perspectivă mai îndelungată, cristalizarea și afirmarea unei veritabile noi doctrine originale, a dreptului privat român.
În plan legislativ, prin adoptarea NCCR dreptul privat român a cunoscut un amplu și profund proces de reconstituire, integrare post-modernă și mondializare (în sensul convergenței), ale cărui date definitorii, implicații majore și semnificații urmează a fi analizate și explicitate, iar concluziile aferente valorificate în mod corespun­zător în planul acțiunii de legiferare și cel al practicii sociale. S-a creat astfel ipostaza „dreptului civil extins”, ca o fază tranzitorie spre un drept privat generalizat, dominant, aferent unei societăți mondializate, după calapod anglo-saxon.
Este vorba, mai întâi, de revenirea în cadrul câmpului său de reglementare a materiei familiei, desprinsă, din motive ideologice, prin adoptarea, în 1953, a „Codului (socialist al) familiei” având la bază recalificarea căsătoriei dintr-o simplă „uniune liber consimțită”, cu caracter preponderent nepa­trimonial, într-un veritabil contract, cu consecințe majore asupra regimului matrimonial general, și dezvoltarea corespunzătoare a celor speciale, reformarea și configurarea în litera și spiritul ideologiei occidentale a drepturilor omului, a materiei persoanelor (prin regândirea și moder­nizarea „drepturilor personalității”), reamenajarea problematicii prescripției și reformularea dispozi­țiilor substanțiale de drept internațional privat, avându-se în vedere dorința unei extinderi maxime a dreptului civil în câmpul dreptului privat, până aproape de identificare a celor două domenii.
Așadar, din perspectiva uniformizării reglementărilor, adoptarea concepției moniste a însemnat o extindere considerabilă a acțiunii dreptului civil și un progres pe măsură în aspirația sa „imperialistă” de drept privat global.
Astfel, dintr-un „drept privat special” major, dreptul comercial a devenit o simplă materie, particulară în anumite privințe, autonomă cel mult ca disciplină de studiu.
A rămas în afara sa, dreptul privat special, mai întâi partea „nepublică” a dreptului muncii (constituită, cu precădere, din contractul indivi­dual de muncă) și dreptul consumului, din rațiuni de reglementare supranațională, unional-europeană.
Sub impusul mondializării economice, asistăm în prezent și la un proces de globalizare a dreptului, manifestat printr-o tendință generală de uniformizare a conceptelor și procedurilor, de simplificare și accelerare a realizării prescripțiilor sale și, nu în ultimul rând, prin fenomenul convergenței marilor sisteme juridice tradiționale, cu precădere pe calea împrumuturilor, adaptărilor și compatibilizărilor reciproce. O asemenea conjunctură internațională și-a pus amprenta și asupra NCCR, în primul rând din perspectiva „surselor” de inspirație, atât în privința concep­țiilor moniste, a modului de ordonare și conjugare a materiilor, cât și cea a aspectelor noi de conținut ale instituțiilor juridice componente ori a împrumuturilor adoptate. Este de domeniul evidenței că, și acum, deși într-o măsură mult mai redusă decât cea a Codului civil de la 1864, progresul juridic înregistrat îl datorăm soluțiilor adoptate în dreptul comparat. Rolul determinant a revenit, desigur, tradiției de sorginte franceză, instaurată prin împrumuturile masive, până la copiere, aferente momentului inițial de la 1864, continuată printr-o dezvoltare strâns legată de sistemul drepturilor latine, care a cunoscut ajustări majore în perioada „dreptului socialist”, dar fără o abandonare totală a filonului originar. Recentul act de codificare a intervenit, astfel, în condițiile „autodizolvării” drepturilor zise „socialiste” și afirmării mondializării dreptului, cu implicațiile aferente. Așa se face că am asistat la o diversificare a surselor de inspirație și împrumut ale NCCR, determinată în mod evident de contextul specific de elaborare, caracterizat prin convergența marilor sisteme juridice și tendința de uniformi­zare a lor. Astfel, prin adoptarea, ca principal model, a Codului civil din Quebec, s-a exprimat apropierea dintre sistemul juridic de common law și cel con­tinental (european), cu ofensiva și preeminența, cel puțin pentru moment, a primului. Desigur, în virtutea tradiției consolidate, rolul determinant în aparență a rămas cel al sistemului drepturilor latine (mai ales că s-a apelat în continuare la împru­mu­turi consistente din codurile civile: francez, italian sau spaniol), dar cu importante adaptări la „dialogul” cu drepturile germanice (pe calea preluărilor din Codul civil german, Codul elvețian al obligațiilor sau din Codul civil olandez din 1992). Primele constatări și evaluări asupra impactului „inovațiilor” rămân rezervate; revenirea la insti­tuția logodnei sau împrumutul fiduciei, de exemplu, nu cunoaștem să fi avut, în cei doi ani de la aplicare a NCCR, nicio aplicare practică!
O altă constatare importantă este aceea că, în ciuda „mondializării accelerate”, nu ne putem rupe brutal și total de tradiția multiseculară, iar cea mai bună soluție rămâne cea a compromisului, rezultat deopotrivă din imperativul continuității și exigențele discontinuității creatoare, în diversitate.
Desigur, mutatis mutandis asemenea consi­de­rații și aprecieri sunt valabile și în privința reformei în domeniul dreptului penal, public sau de orice altă natură, care configurează astfel datele ori dimensiunile noi ale civilizației juridice româ­nești pe cale de a se afirma. Spre a se constitui cu adevărat, într-o etapă nouă a culturii juridice naționale, edificiul reglementar are absolută nevoie de o etapă de afirmare, originală și doctrinară pe măsură. Fără elementele de adaptare creatoare la realități și dezvoltare specifică, orice ansamblu juridic rămâne o sumă de norme, mai mult sau mai puțin operaționale în practică, fără a deveni un drept viu, capabil să exprime nevoile societății și să-i dinamizeze energiile creatoare spre promovarea progresului multidimensional, pe calea promovării valorilor, ordinii, justiției, echității și dreptății, în contextul statului de drept. Într-adevăr, în absența acestui din urmă deziderat, democrația autentică este lipsită de sens, iar drepturile individului nu se pot ancora corespunzător în datul social.
…Revenind la planul general al problemei, este de domeniul evidenței că stagnarea care amenință știința și cultura românească prin reducerea lor la rolul de simplu receptor și umil imitator de valori occidentale trebuie evitată și promovată reluarea activității creatoare, originale, în spiritul tradiției autentice românești. Numai adăugând cât mai mult și prin efort propriu la ceea ce a fost și la bogăția universală putem însemna ceva și conta în dialogul mondial al valorilor autentice și perene.
 
 
 
Ministrul delegat Mihnea Costoiu a participat la Forumul Științei și Tehnologiei în Societate din Japonia
Ministrul delegat pentru Învățământ Superior, Cercetare Științifică și Dezvoltare Tehnologică, Mihnea Costoiu, a participat la a X-a ediție a reuniunii anuale a Forumului Științei și Tehnologiei în Societate, eveniment care s-a desfășurat în perioada 6-8 octombrie, la Kyoto (Japonia).
Ediția curentă a reuniunii a fost dedicată schimburilor de cunoștințe în domeniul tehnicii și cercetării, în contextul unei globalizări tot mai accentuate. Forumul Științei și Tehnologiei în Societate este una dintre cele mai importante platforme de dezbatere internațională în domeniul politicilor publice din cercetare, reunind anual miniștri de resort din cele mai importante economii globale, laureați ai Premiului Nobel, directori ai unor prestigioase institute de cercetare, alături de reprezentanți ai agențiilor de finanțare din sectorul cercetării.
Cu acest prilej, ministrul delegat Mihnea Costoiu a avut și o întâlnire bilaterală cu ministrul japonez pentru politici științifice și tehnologice, Ichita Yamamoto. Agenda discuțiilor a cuprins prezentarea celor mai importante inițiative românești în domeniul cercetării și a proiectului ELI-NP, precum și examinarea posibilității unei cooperări punctuale între cercetătorii români și cei din străinătate. Ministrul român a vizitat, de asemenea, Agenția Meteorologică a Japoniei, dar și Institutul de Tehnologie din Tokyo, unde a prezentat prioritățile României în domeniul cercetării științifice și tehnologice.
Din delegația României au făcut parte rectori și directori ai unor institute de cercetare: Sorin Cîmpeanu, rectorul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară din București, Johan Neuner, rectorul Universității Tehnice de Construcții București, Marilen Pirtea, rectorul Universității de Vest din Timișoara, Ioan Abrudan, rectorul Universității Transilvania, din Brașov, respectiv Constantin Ionescu, directorul general al Institutului Național pentru Fizica Pământului, și Victor Zamfir, director general al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”. (Biroul de Presă al MEN)
 
Ziua Educației Nonformale – 300 de activități la nivel național
S-a consumat cea de-a III-a ediție a Zilei Educației Nonformale (ZEN) – considerată de către organizatori drept cea mai lungă zi din an. ZEN a avut loc anul acesta pe 11 și 12 octombrie, aducând din nou în prim-plan activități de învățare nonformală la nivel național. Scopul evenimentului a fost și de această dată să promoveze învățarea prin metode și activități nonformale.
 
100 de evenimente incluzând aproximativ 300 de activități de învățare nonformală s-au desfășurat în cele două zile în întreaga țară. Printre activitățile organizate la ZEN în acest an s-au numărat: ateliere de jurnalism și dezbateri, expoziții de artă, fotografie, colaje și grafică, storytelling și cafenea publică, ateliere și cursuri de animație socio-educativă, ateliere de origami, reciclare creativă, educație în natură, jocuri cercetășești, vorbire în public, educație muzeală, ateliere stradale, photovoice, teatru forum, teatru de umbre și bibliotecă vie, ateliere de percuție și tobe, ateliere în care foști voluntari internaționali își vor împărtăși experiențele.
Ziua Educației Nonformale a fost marcată în peste 30 de județe la nivel național, activitățile fiind organizate de asociații neguvernamentale, instituții de învățământ (școli, licee, universități), biblioteci, instituții publice implicate în lucrul cu tinerii, dar și cu sprijinul unor autorități locale și companii.
Toți cei implicați în educația nonformală la nivel național – organizații neguvernamentale, școli, companii, biserici, instituții publice, biblioteci, muzee, instituții culturale, dar și grupuri informale de persoane care cred în educația nonformală – pot în continuare să înscrie activități de educație nonformală în cadrul calendarului național ZEN.
Ziua Educației Nonformale este o inițiativă a Agenției Naționale pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP), prin programul Tineret în Acțiune. (M.G.)