Socialize

Facebook
Home » Management educational » Nevoia de lectură în perspectiva educației permanente

Nevoia de lectură în perspectiva educației permanente

MOTTO:
,,…căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților… Cartea departe lucruri de ochii noștri ne învață, cu acelea trecute vremi să pricepem cele viitoare.“
(Miron Costin – ,,De neamul moldovenilor…“)

Pornim de la ipostaza primă a realizării educației permanente graduale, în raport cu vârsta ce implică din ce în ce mai multă cunoaștere, cu tenta formării, in nuce, a ,,foamei“ spirituale de autoperfecționare. Cunoașterea prin lectură (a citi) se poate realiza prin două modalități, absolut la îndemâna multor elevi: cea clasică și/sau din sistemul de educație informatizat, prin intermediul unor programe.

Aserțiunea ce cuprinde îndemnul de a citi nu se circumscrie ariei beletristice, sau numai acesteia, ci are în vedere mutațiile semnificației noțiunii de lectură , ce vizează o diversitate incontestabilă de domenii, cu filiere spre un anumit statut social al individului. Interferența tuturor acestor planuri să se materializeze în procesul de implinire a omului devenit cult, sau pe cale de a deveni, demarcațiile fiind greu de efectuat. Intelectualul, prin definiție, are o pregătire culturală temeinică, lucrează în domenii ale artei, științei, tehnicii etc. Sigur, nu avansez ideea de generalitate ca toți oamenii să devină înțelepți, cărturari, pentru că am aluneca spre ceea ce interpreta Erasmus despre ,,înțelepți“ în ,,Elogiul nebuniei…“

Acesta este un proces complex, indubitabil, ce necesită demararea lui încă de la vârste cât mai mici până la stadiul conștientizării nevoii de informare și formare. Un copil, de la un anumit prag temporal, poate prefera informațiile dintr‑un domeniu științific, prin consultarea a ceea ce numim literatura de specialitate.

Profesorii din învățământul preprimar, primar, gimnazial și liceal, într‑o unitate indestructibilă în cadrul sistemului, au posibilitatea și puterea modelării și, de aici, de a exercita o influență benefică asupra copilului‑elevului‑tânărului‑adultului, spre a simți imperios nevoia de autoperfecționare, de educație permanentă, la fiecare nivel de educație.

Voi reveni, din această multitudine de aspecte generoase în abordare ideatică, la ceea ce poate întreprinde profesorul de limba și literatura română, de pe o anumită treaptă incipientă, în realizarea educației estetice, educației patriotice (pe nedrept abandonată, eliminată!), deși limitativ, prin lecturile literare pe care le parcurg elevii, doar ca o latură integrantă a procesului de predare‑învățare‑evaluare.

Grădinița și școala (învățământul preuniversitar), prin mijloacele lor de început de devenire, de perfecționare virtuală, pot contribui decisiv la ,,formarea“ unui tânăr, care să simtă ,,foamea de informație“ și să frecventeze izvoarele clasice sau informatizate. Fundamentale, în acest context, sunt mijloacele, modalitățile, strategiile folosite în a oferi instrumentele de ,,operare“ pentru acum sau pentru perspectiva dezvoltării sale.

Copilul este învățat să meargă, este învățat să se manifeste în comunitate, este învățat să citească… Unde ar trebui să ajungă pentru atingerea reperelor stipulate în țintele educației, folosind transferul spre ,,să se învețe“, pentru sine și semenii săi, pentru devenirea sa, în particular?

Este un adevăr incontestabil: elevii citesc din ce în ce mai puțin. De cele mai multe ori obligați în a parcurge listele cu lecturi suplimentare, acolo unde se mai ,,poartă“… Uneori, profesorii neglijează aspectul cointeresării elevului pentru un anumit gen de literatură. S‑ar impune printr‑un program, eficient integrat normei didactice și programei școlare, elaborarea unei liste personalizate de lecturi, în sens general, raportate finalităților operaționale ale unei discipline, în complementaritate cu aceasta, în ideea abordării cât mai exhaustive a unui aspect/fenomen/cerință prevăzut(ă) în programă, iar nu ca scop în sine: după număr de autori, de lucrări, rupt de contextul la care se face raportarea. Sala de clasă poate deveni parte din biblioteca virtuală, unde elevii, sub îndrumare, pot comenta, după tablete, calculatoare, texte aparținătoare unui anumit stil. Acasă vor avea latitudinea de a continua, prin sistemele virtuale, tipul de lectură preferat (vezi e‑book și altele).

O întrebare, de peste un deceniu încoace, revine obsesiv în rândul personalului din sfera educativă, în rândul părinților, sociologilor:,,De ce elevii nu mai citesc, nu numai beletristică, aproape deloc?“ O altă întrebare vizează variante de remediere a fenomenului:,,Ce mijloace avem și putem uzita pentru ca elevii să revină la izvorul de lumină, care este cartea? Se continuă cu paralela: altădată și acum, pentru a se reliefa două ,,tipuri“ de realități ale edificării unei temelii de cultură generală. Lectura cărților este împinsă tot mai mult spre ,,periferia“ preocupărilor academice de timpul ,,acordat“ (alarmant) aparatelor care‑i plasează, pe copii și elevi, tineri, în lumea, neîndoios captivantă, a virtualului. (Am teoretizat într‑un articol despre această temă.) Este necesar, mai mult ca oricând, cu celeritate, ca mai mulți factori formativi să acționeze, odată cu școala: familia, mijloacele de informare, alte organisme îndrituite. Este oportun, de asemenea, ca profesorii să identifice cauzele, prin folosirea testelor. Să afle concret opiniile elevilor vizavi de nevoia de lectură. Necesitatea stringentă de a se pregăti pentru viața de adult, ca un om ce deține informații din varii domenii.

Cei cu puteri decizionale în domeniul Educației trebuie să înțeleagă nevoia de a proiecta o Programă cu aplicații, care să rezoneze, în mintea și sufletul elevilor, cu nevoile și trăirile acestora, într‑o primă fază. Astfel, fiecare nivel de învățământ, în mod coerent, să cuprindă compartimentarea programei analitice pe o periodă predictibilă, de circa 12 ani școlari, cu liste auxiliare, esențiale, pentru fiecare obiect de studiu, în cadrul de mai târziu al rutelor școlare.

Nu avem pretenția deținerii unor adevăruri absolute, de a găsi și oferi toate mijloacele și instrumentele pe care le poate avea, în primul rând, dascălul român, mai ales că fiecare are partea sa inconfundabilă (acolo unde există vocație!) în a forma omul, mereu dornic de perfecționare, dar stă în puterea lui (trebuie și voință) de a se restructura în sistem, unitar, totul, de a se înlătura balastul (nu în sens peiorativ, el poate fi util în alt segment școlar) și a se atinge esențializarea, în formarea școlarului, a ceea ce este în concordanță cu direcțiile societății.

Programele și manualele cuprind texte, noțiuni valabile altundeva, dar nu pentru a forma deprinderi și abilități configurării și unui bun cetățean, ca aspect inseparabil al educației pentru viața democratică.

Elementele fundamentale pentru realizarea educației permanente se află, așa cum au reliefat personalități ale lumii literare și pedagogice, în anii de școală, oferind multiple argumente în această direcție.

Este timpul desăvârșirii, printr‑un Program Național al Educației, reformei (ce nu mai trebuie amânată), cu o paradigmă având în centrul ei elevul și societatea, direcții și aplicații concrete care să se dezvolte dincolo de politic, de polii puterii politice din învățământul românesc!

Mihai PĂCURARU