Socialize

Facebook
Home » Educatie » Liceu » Nevoia imperioasă de a respecta normele limbii literare de către elevi

Nevoia imperioasă de a respecta normele limbii literare de către elevi

Limba literaraÎn calitate de profesor de limba şi literatura română, mă confrunt tot mai des cu situaţii în care elevii nu fac dovada capacităţii de a se exprima coerent şi cursiv în lucrările pe care le susţin de-a lungul anului şcolar,  în timpul orelor de curs, sau în eseurile libere/structurate, în proiectele/studiile de caz pe care le pregătesc acasă şi le prezintă în clasă sau le includ în portofoliul personal.

Greşeli lexicale sau morfosintactice apar constant şi constau, spre exemplu, în folosirea unor forme greşite de plural sau a reluării complementului direct în frază prin pronumele relativ care neprecedat de prepoziţia pe. Am întâlnit substantive proprii scrise în cuvinte diferite în locul unuia singur deoarece nu au fost percepute ca un întreg, ca nişte cuvinte obţinute prin compunerea de tip sudare. Spre exemplu, am descoperit scris Câmpu lung în loc de Câmpulung (substantiv propriu obţinut prin alipirea unui substantiv comun de un adjectiv) – bine, se observă chiar şi de aici că problemelor de ortografie cu multiple cauze li se adaugă carenţele cunoştinţelor din cultura generală (geografia în cazul de faţă). Aşadar, multe observaţii pe care le-am făcut pe baza testelor/tezelor evaluate au vizat confuzia pe care unii dintre elevi o fac între cuvintele compuse, caracterizate atât prin unitatea semantică, cât şi prin cea gramaticală, şi cuvintele care îşi păstrează autonomia componentelor: bunăstare (prosperitate) – bună stare (stare bună). De asemenea, nerecunoaşterea adverbelor compuse cum ar fi desigur (evident, cu certitudine), demult (odinioară, cândva), decât (numai) are drept consecinţă scrierea sub forma mai multor cuvinte din cauza confundării lor cu termeni cu altă semnificaţie şi chiar cu altă apartenenţă la categorii morfologice.

Sub aspectul punctuaţiei, evidentă între problemele de scriere observate este absenţa virgulelor în situaţii în care prezenţa acestora s-ar impune (spre exemplu, înaintea conjuncţiilor adversative dar, iar, însă, ci, în cazul în care marchează coordonarea prin juxtapunere, în situaţia izolării unei construcţii în vocativ sau a unei apoziţii) sau apariţia acestora în contexte nerecomandate în mod absolut, precum alături de conjuncţia coordonatoare şi sau între subiect şi predicat.

~n privinţa ortografiei însă situaţia este gravă atât pentru un procent mare al elevilor de gimnaziu, cât şi pentru prea mulţi elevi de liceu. Scrierea într-un singur cuvânt a pronumelor negative niciunul, niciuna etc. şi distincţia acestora faţă de asocierile adverb – articol, adverb – numeral sau adverb – pronume nehotărât (construcţii care apar scrise sub forma a două cuvinte) constituie deja un „eşalon superior” al greşelilor de ortografie generate (dar nescuzate) de schimbările impuse de DOOM2. ~n categoria inferioară se înregistrează prezenţa cratimei acolo unde aceasta nu se justifică sau absenţa ei acolo unde este imperios necesară (deoarece marchează elidarea unei vocale, separarea a două părţi de vorbire diferite, alipirea formei scurte a verbului a fi de alt cuvânt etc.), uneori din cauza unor confuzii. Se întâmplă ca unii elevi să confunde în scriere: l-a (pronume personal urmat de verb auxiliar) cu la (prepoziţie); s-a (verb auxiliar precedat de pronume reflexiv) cu sa (pronume/adjectiv pronominal posesiv), v-a (pronume şi verb auxiliar) şi va (verb auxiliar prezent în formarea viitorului), a-l (prepoziţie urmată de pronume personal) şi al (articol genitival). Iată numai un exemplu concret: „artistul creează opere pentru public, pentru al emoţiona sau pentru al determina să mediteze asupra existenţei”.

Aţi observat că există încă elevi din învăţământul liceal care nu folosesc sau folosesc aleatoriu semnele diacritice sau ghilimelele pentru a marca prezenţa unui titlu, citat? Am constatat cu stupoare acest lucru la câteva persoane dintr-o clasă când, la un moment dat după preluarea clasei, am corectat nişte eseuri argumentative pe care le solicitasem spre redactare. Intenţia mea era să verific capacitatea elevilor de a aborda nişte teme date, de a-şi exprima şi de a-şi susţine opiniile, să observ dacă au deprinderea de a folosi mărci lexicale specifice/conectori caracteristici eseului argumentativ, însă pe lângă unele observaţii de genul „tema tratată superficial”, „absenţa structurii specifice şi a conectorilor”, „eseu de 11 rânduri fără elemente caracteristice”, am consemnat şi „grave greşeli de punctuaţie şi de orografie, absenţa alineatelor”. Aţi observat, de asemenea, că unii copii despart la capăt de rând în silabe acolo unde „nu mai au loc să scrie”, fără a ţine cont de reguli – fără a face despărţirea pe baza pronunţării (recomandată de normele actuale) sau pe baza criteriilor morfologice (după structură)?! Aceasta are drept consecinţă prezenţa la sfârşit de rând a unei secvenţe care nu constituie o silabă, de exemplu separarea lui gânde de sc în cuvântul „gândesc”.

Absenţa numărului corect de i-uri sau prezenţa în număr prea mare a acestei litere în cadrul unor cuvinte constituie o altă problemă reală cu care se confruntă şcolarii noştri neiubitori nici de studiu serios (încă) din clasele primare, nici de lecturi clasice din care cuvintele scrise corect li s-ar fi putut întipări în minte. Cel mai des apar repetate nesiguranţele privitoare la formele verbului a fi („Dorinţa de a fii prietenul cuiva te determină să acţionezi…”, „Nu fii egoist!”) – acest lucru se întâmplă din cauză că nu deţin cunoştinţe despre modurile şi timpurile verbelor pentru a putea face distincţia între diversele forme. Apelul la modul de construire a formelor verbale este util şi pentru elucidarea misterului prezenţei lui e în exemplar unic sau în formă dublă în cazul scrierii verbului a crea la diverse moduri/timpuri/ persoane/numere şi nu ar mai apărea greşeli de tipul „cuvântul crează un sentiment apăsător” (citat din analiza realizată de un elev pentru poezia „Plumb”). Alt exemplu care vine în completarea listei anterioare este confundarea particulei specifice formei de mai mult ca perfect cu pronumele reflexiv, astfel am întâlnit greşeli de tipul „veni-se”.

Tot regulile gramaticale sunt cele care i-ar ajuta să înţeleagă şi să reţină mai uşor, spre exemplu când pluralul substantivului copil poate fi scris cu 2 i sau cu 3 i. Nimic mai simplu: primul i ar face parte din rădăcina cuvântului, al doilea fiind desinenţa de plural şi al treilea – articol hotărât. Dar toate explicaţiile acestea sunt valabile pentru cei măcar iniţiaţi în domeniul morfologiei sau pentru cei care nu au uitat cu desăvârşire ceea ce au învăţat în gimnaziu…

Prof. Mihaela Antoneta FLOREA, Colegiul Tehnologic Grigore Cerchez