Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Nichita Stănescu – critic al „săgetătorilor”

Nichita Stănescu – critic al „săgetătorilor”

Nichita StanescuPe Nichita Stănescu n-am avut bucuria să-l număr printre miile de școlari talentați care mi-au trecut prin mână și pe care i-am ajutat să se afirme literar. Debutase în 1957 la „Tribuna” din Cluj-Napoca, cu zece ani înainte ca eu să fi preluat conducerea „Preludiului”, suplimentul literar pentru elevi al „Scânteii Tineretului” care timp de șapte ani a rămas deschis celor mai strălucite talente tinere, și înainte ca eu să fi inițiat concursul național „Tinere condeie”, care a antrenat anual în faza ultimă 1.000-2.000 de finaliști, prestigioasele antologii „Săgetătorul” și „Excelsior” și neuitatele tabere de creație din fiecare vacanță de vară pe care timp de 48 de ani fără întrerupere le-am organizat și îndrumat literar. După zece ani de activitate poetică, Nichita se impusese nu numai ca un autor de frunte, deschizător de noi orizonturi lirice, dar și ca un adevărat mit.

Era o epocă în care se simțea nevoia de modele artistice, de personalități puternice și originale, care să contracareze politica statală de șablonizare și direcționare politică a artei și literaturii.

„Ucenicii” mei oscilau între două modele care se concurau la nivel național cu o ușoară gelozie: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Se formaseră chiar și două tabere: „nichitienii” (afectivi, imaginativi și „metanoici”, ca să-l para­frazăm pe Andrei Pleșu) și „sorescienii” (cerebrali, inteligenți, cu simțul paradoxului și ironiei).

Personal îi cunoaștem pe ambii poeți încă de când se găseau sub aripa protectoare a lui Eugen Barbu și îi iubeam în mod egal. Pe ambii i-am invitat la ședințele de cenaclu ale „Săgetă­to­rului” și la conferințele organizate la „Universitatea tinerelor condeie”, condusă de criticii literari Ovidiu Papadima și Mircea Angelescu, pe care o deschisesem în 1972 pentru cenacliștii mei la Ateneul Tineretului, din Aleea Alexandru (fosta casă a lui Malaxa).

Pe Sorescu îl cooptasem de două-trei ori și în juriul concursului „Tinere condeie”, ceea ce n-am reușit cu Nichita, care era un inamic declarat al acestor instanțe de judecată estetică.

Spre deosebire de Sorescu, un tempera­ment mai „pădureț”, mai timid și reținut, Nichita era un generos, un comunicativ, un adevărat „vrăjitor” care capta pe toți cu extraordinara lui carismă. De aceea era asaltat cu furie și acaparat până la sufo­care, nu rareori în pofida prestigiului și sănătății, amenințate de excesele de dăruire și alcool.

Începuse moda invitării scriitorilor la cena­clurile școlare. Vizitele lui Nichita la „Săgetătorul” provocau un extraordinar frison sărbătoresc. Puștii de atunci (care azi sunt personalități de primă mână ale culturii române) se străduiau să-i demonstreze nu numai imensa dragoste, dar și fanatismul cu care își însușiseră „maniera” stănesciană de a scrie. Cu aceste ocazii se înghesuiau la lectură mai ales cei care-și făcuseră un crez din a-l imita.

Mi-aduc aminte că, la o ședință, Nichita, după ce i-a ascultat pe toți cei care se înscriseseră, le-a administrat cel mai rece duș critic la care am avut prilejul să asist și care suna cam așa: «Dragii mei – le-a rostit cu un ton ușor melodramatic Nichita –, nu înțeleg de ce m-ați invitat la această „șezătoare”. Că sunt un mare poet, că vă pot fi de folos, că trebuie să vă încurajez și să vă salt spre posteritate? Eroare, de trei eroare. Voi scrieți ca mine, ba mai bine decât o fac eu. Prin 1962, în Franța, ciberneticienii au inventat o miraculoasă mașinuță numită Calypso care, atent programată, fabrica cu o uimitoare similitudine de ritm și limbaj poezii de Baudelaire și Hugo pe care le-ar fi semnat fără ezitare cei imitați dacă ar fi trăit. Voi sunteți un fel de „calypso”. Mi-ați demontat sufletul și poezia piesă cu piesă și le-ați recompus cu o diabolică exactitate matematică în poeziile voastre, care sunt mai nichitiene decât Nichita, pentru că Nichita e un biet poet imperfect care nu totdeauna nimerește cuvântul și e consecvent cu el însuși. Dar el are însă ceva în plus care îl salvează. Are atuul autenticului, a acelor trăsături „atipice”, dar vii, care ies în afara modelului, nu pot fi imitate cu cele mai perfecționiste instrumente și mai ales au întâietatea, prioritatea, patentul, cum spun inventatorii.

În perioada 1890-1900, după moartea „luceafărului” nostru, au apărut mii de mimi ai lui Eminescu. Unii semnau pastișe extraordinare, mai perfecte decât multe din creațiile originale pe care le imitaseră. Dar toți veniseră după Eminescu și istoria literară și conștiința publică au aplicat fără milă guma de șters peste numele lor. Să nu faceți precum epigonii post eminescieni pe care-i condamna Vlahuță.

Fără voia mea eu am ajuns la stadiul unui copac destul de viguros. Nu sunt de vină dacă port pe crengi ghinde care, cuprinzându-mi „gena poetică”, ar putea da naștere unor prunci-prozeliți care să-mi semene. Numai că ei au ghinionul să cadă la poalele unui copac matur și coroana mea prea deasă și nu-i va ajuta să se dezvolte și să supraviețuiască».

Iată o lecție de pedagogie realistă pe care unii mentori de cenacluri universitare „libere” sau de la palatele și cluburile elevilor n-au știut s-o aplice, impunând ciracilor, aproape obligatoriu, o linie estetică servilă modelelor occidentale care au adus – ca și în muzica hip-hop de azi – o dezolantă dezinformare, mai cumplită decât cea proletcul­tistă. Ea este impusă în presa literară („Dilema”, „22”, „România literară”, „Luceafărul”), la sporadicele emisiuni literare TV, în abundența de volume de versuri care seamănă ca două picături de apă, de cartelul „post.modernist”, legat intim de politica integrist-europeană, de ștergere a identității naționale și de încurajare a acelei poezii care calchiază toate chitchurile ce ne vin din afară.

Chiar și la Nichita, adorat zeci de ani (să nu mai vorbim de Arghezi, Blaga, Pillat, Voiculescu, Călinescu etc.), au început să fie contestații și tot mai mulți colți de „lupi tineri” sau măsele de critici bătrâni, dar snobi se înfig în poezia lui, incom­patibilă cu undergroundul trivial și antiliric care reflectă tabloul moral al societății de azi.

Reactualizând opinia lui Nichita, recoman­dăm miilor de condeie care ne asaltează să nu uite să se hrănească din belșug cu „ghindele” marilor stejari, asimilându-le însă creator substanța, dar nu „gena mimetică”, și atunci când încep să crească, să aleagă spațiile libere unde să-și dezvolte, din plin și fără constrângeri, propria lor personalitate. Doar așa va supraviețui și prospera poezia românească.

 

Prof. dr. Tudor OPRIȘ, Președintele „Săgetătorului”, Centrul național de excelență literară al celor mai dotați condeieri școlari din România