Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Normalitate şi aberanţă la Evaluarea Naţională (II)

Normalitate şi aberanţă la Evaluarea Naţională (II)

Încercam în numărul trecut o radiografie parţială a rezultatelor de la Evaluarea Naţională din acest an, imediat după încheierea contestaţiilor. Între timp, procesul de repartizare s-a încheiat, iar absolvenţii au intrat, în fine, în vacanţă. Admiterea în liceu ne oferă însă, cu trimitere la datele din Bucureşti, aceeaşi senzaţie duală, de normalitate şi aberanţă. S-a discutat aproape în fiecare an despre modul în care mediile de absolvire modifică pentru a doua oară – după contestaţii – poziţia în ierarhie a elevilor care au susţinut examenul. Media de la absolvire face ca elevii care au note mari şi foarte mari la absolvire să primească câteva sutimi, oricum mai puţine decât cei cu medii mai modeste la examen. S-a spus adesea că elevii din rural sunt favorizaţi, în acest context, fiindcă ar primi notele mari cu mai multă uşurinţă. E posibil să fie aşa! Dar elevii din urban nu sunt cumva la fel de favorizaţi?

Am încercat din nou o analiză a rezultatelor primilor 600 de elevi care şi-au depus opţiunile pentru admiterea în liceu, având în vedere de astă dată media de absolvire. Cum era de aşteptat, mediile de absolvire sunt într-o proporţie însemnată maxime, fiind vorba de media 10. În cifre, din primii 600 de candidaţi la admitere, 207 au media de absolvire 10, ceea ce înseamnă, în procente, mai mult de 33%. O cifră exagerată? Las specialiştii în docimologie să se pronunţe. Şi le mai dau încă o cifră. La aceşti 207 elevii cu media de absolvire 10 se adaugă alţi 72 cu media 9,99. Normalitate sau aberanţă? Dacă e să avem în vedere faptul că aceste medii de absolvire de 10 au fost confirmate doar de 22 de elevi care au luat şi la Evaluarea Naţională  media 10, atunci ceva poate fi considerat putred în… Danemarca notelor din şcolile noastre. Mai ales că a obţine o medie generală de 10 timp de patru ani la 10-12 discipline de studiu sună cu totul special. Interesant este şi faptul că există câteva şcoli care revendică, în mod special, această performanţă neobişnuită. E vorba, între altele, de  Şcoală Gimnazială 79 (care a avut şi cele mai multe lucrări cărora li s-a mărit nota la contestaţii, la limba şi literatura română; din eșantionul de 35 de elevi, prezenţi pe primele 600 de poziţii, 10 aveau să ocupe aceaste poziţii prin modificarea notelor la contestaţii în sens pozitiv!). De astă dată, Școala  79 se remarcă din nou, cu nu mai puţin de 17 elevi cu media de absolvire 10. Se adaugă şi alte şcoli, între altele Şcoala 197, cu 10 elevi cu media generală 10, sau Liceul Internaţional de Informatică, cu opt elevi având media generală 10.

Avem în aceste date o „formulă“ a succesului. Nu ne formlizăm cu alte cuvinte ca pentru elevii foarte buni să facem efortul şi să le dăm de-a lungul celor patru ani numai medii de 10. Dar se înscrie  această „realitate“ în datele ştiinţei evaluării? Poate că da, poate că nu! Obiectiv vorbind, la un număr de mai mult de 12.000 de candidaţi, o asemenea realitate este posibilă, chiar dacă unii dintre noi vor fi cu siguranţă sceptici.

Mai complicate sunt însă alte stări de fapt şi ele ne împing categoric către un fenomen de aberanţă individuală sau către unul care priveşte chiar şcoli ori o categorie de profesori corectori. Există astfel situaţii frecvente în care mediile de absolvire par a face parte dintr-o altă realitate decât cea a unui examen normal. Iată câteva cazuri:  media de absolvire 9,96, notele la evaluare 8,90, 8,75; media de absolvire 10, notele la evaluare 9,15, 8,35 (?!…). Exemplele/cazurile de acest fel sunt, cum spuneam, destul de frecvente, de ordinul zecilor adică, aşa că se pot alege fără dificultate şi alte exemple: media de absolvire 10, notele la evaluare 8,75, 8,15; media de absolvire 10, notele la evaluare: 8,95, 7,35.

Alteori, deşi media de absolvire nu este chiar 10, diferenţa dintre aceasta şi notele de la evaluare  este dramatică. Iată şi aici câteva exemple: media de absolvire 9,50, notele la evaluare: 5,60, 6,30; media de abolvire 9,71, notele le evaluare 6,60,  5,20; ultimele două „performanţe“ aparţin unor elevi de la Şcolile 125 şi 127 din Bucureşti şi indică, în opinia noastră, o categorică situaţie de anormalitate.

O privire de ansamblu oferă şi alte surprize înregistrate la contestaţii de care nu ne-am ocupat în însemnările precedente,  situaţii în care notele la contestaţii au cunoscut traiectorii incredibile; de la nota 5,05 la limba română s-a ajuns să se obţină, la contestaţii, 8,50; sau de la 4,07, nota iniţială, s-a ajuns la  6,70. Dar tot la contestaţii au existat, şi tot la limba şi literatura română,  destule situaţii  inverse în care notele obţinute  au fost sensibil mai mici decât cele iniţiale:  de la 8,90, de pildă,  s-a ajuns la 7,85, de la 9,10 la 8,35 sau de la 9,00 la 7,60.

Ce ne spun toate aceste numeroase şi neaccidentale cazuri? Sunt ele admisibile, într-o ţară europeană, în contextul unui  examen naţional de o asemenea anvergură şi cu o asemenea miză? Şi nu e singura întrebare care poate fi pusă şi pe care am pus-o şi în însemnările din numărul trecut: Ce se întâmplă cu calitatea evaluatorilor, de apar asemenea diferenţe, încât în ultimii ani în jur de 10% din candidaţi contestă rezultatele, în vreme ce, într-o curbă normală a evaluării, procentul lucrărilor care ar trebui contestate, şi eventual  diferenţiate printr-o nouă notare, n-ar trebui să treacă de 3-5%?

Prezintă aceste date interes pentru inspectoratele şcolare, în cazul de faţă pentru ISMB? Este Ministerul Educaţiei Naţionale, doamna ministru Ecaterina Andronescu, interesat în a face o radiografie a stărilor de fapt negative care nu-şi pot găsi o justificare nici măcar printr-o eventuală eroare umană? Este necesară, în fine, o regândire a metodologiilor de examen şi a selectării profesorilor corectori?

Întrebări peste întrebări care vorbesc de fapt, fără prea multe iluzii, despre  stări îngrijorătoare ale învăţământului preuniversitar, în speţă ale celui gimnazial, a cărui degradare treptată (acompaniată şi de o schimbare de generaţie de profesori)  s-a tot accentuat în ultimii ani, fără ca cineva să fie capabil să stopeze fenomenul şi să înceapă o reconstrucţie a sistemului.

Adrian COSTACHE