Socialize

Facebook
Home » Noutati » Normalitate şi aberanţă la Evaluarea Naţională

Normalitate şi aberanţă la Evaluarea Naţională

Şi a mai fost o Evaluare Naţională. Analizele vor continua o vreme, iar concluziile vor genera probabil unele măsuri. Dar nu atât povestea Evaluării în sine intră în discuţie în aceste însemnări. Ea poate suporta schimbări de formă şi, probabil, mai puţin schimbări de conţinut, fără însă ca unele probleme de aberanţă să dispară. 

Eveniment de marcă al şcolii, Evaluarea Naţională continuă să fie un fenomen complex, cu elemente de normalitate (dominante!), dar şi de aberanţă (îngrijorătoare!). Face cumva parte dintr-o normalitate actualul sistem de corectare a lucrărilor care asigură, cum spuneam cu ceva vreme în urmă, o anume corectitudine din start a examenului. Dar face parte tot din fenomenul Evaluării Naţionale şi o serie de elemente de anormalitate, între altele fenomenul contestaţiilor care are, numeric vorbind, dimensiuni incredibile pentru un sistem normal de evaluare. E o stare de fapt care se înscrie într-un fenomen de sociologie urbană, motivat în primul rând de neîncrederea în instituţia şcolii.

Neîncrederea e mai veche şi are ca punct de pornire fenomenul corupţiei din societatea românească, pe care şcoala nu-l putea/nu-l poate evita. Eforturile de a genera examene/evaluări cât de cât corecte a căpătat însă în ultimii ani o anume coerenţă metodologică şi de organizare: camerele de luat vederi în sălile de examen, corectarea în altă localitate a lucrărilor, anume detalii de evaluare, acestea şi altele au dat examenului o coerenţă sporită, în ciuda protestului generat de măsurile iniţiate de fostul ministru al educaţiei, Daniel Funeriu. Azi, o parte a societăţii româneşti pare a fi acceptat că ceea ce apărea atunci a fiind măsuri poliţieneşti îşi avea justificarea şi eficienţa lor. „Plânsul“ după examenele de admitere, organizate la nivel de unitate şcolară, a trecut azi cumva în surdină.

Dar, cum spuneam, aberaţiile au rămas, iar acestea sunt explicabile mai puţin prin organizare şi metodologii, fiind mai degrabă motivate de factorul profesor, de pregătirea acestuia în calitate de corector. Am avut curiozitatea să fac o analiză a primelor 600 de poziţii de pe lista rezultatelor din municipiul Bucureşti. Înainte de contestaţii, un candidat cu media 9,72, de exemplu, avea pozţia 523, pentru ca, după contestaţii, el să ajungă pe poziţia 581. Concluzia e una simplă: peste 10% din elevii din acest eșantion au făcut contestaţie, iar contestaţiile din acest interval au avut ca rezultat, cu două sau trei excepţii, note mai mari. O concluzie evidentă poate fi astfel formulată: dragi candidaţi elevi şi stimaţi profesori ai acestora, faceţi contestaţii cu nemiluita, căci aproape sigur veţi primi note mai mari! Generozitatea profesorilor nu se va dezminţi, pentru că ei au nevoie de asigurări că munca lor a fost eficientă, că nu degeaba au primit salarii mai mari, aproape de decenţă. Numai că odată cu aceste rezultate la contestaţii intrăm în planul aberanţei, în condiţiile în care oricât de toleranţi am fi, nu putem să nu observăm din start că baremele la disciplina limbă şi literatură română, de exemplu, sunt azi suficient de fiabile şi performante, pentru a nu permite, probabil, abateri de mai mult de 4 puncte, provenite în principal de la evaluarea celor două compuneri. Dar dacă lucrurile stau în acest fel cu baremele, de unde fenomenele încredibile înregistrate la contestaţii? De unde au apărut asemenea diferenţe între prima notă a unor candidaţi şi nota de după contestaţii? Cum este posibil ca la limba şi literatura română să existe diferenţe de notare de de genul: 9,55-10,00; 9.15-9,80; 9,05-9,80; 8,70-9,70; 8,90-9,80; 8,60-9,50; 9,00-9,90; 9,15-10,00 etc. Căci lista poate continua, existând zeci de asemenea cazuri, care au generat „salturi“ ale celor în cauză, aducând modificările de poziţii de care pomeneam. Pe scurt: cine a greşit în notare (exceptând posibile erori de transcriere sau uitarea punctului din oficiu)? Cine nu are ce căuta la asemenea examene? Cum este posibil ca un elev să obţină nota maximă la contestaţii când la prima evaluarea a avut 9,15? Căci nota 10 este totuşi nota maximă. De unde pot apărea asemenea diferenţe în condiţiile în care punctajul nu ar permite, cum spuneam, diferenţe de mai mult de 4 puncte, între o corectură normală în prima fază şi o corectură la fel de normală şi la contestaţii? Există în rândul corectorilor „personalităţi“ care, în dispreţ absolut faţă de baremele „mecanice“ ale examenului, îşi iau libertăţi nepermise? Ce se întâmplă cu calitatea evaluatorilor, încât în ultimii ani în jur de 10% din candidaţi contestă rezultatele, în vreme ce, într-o curbă normală a evaluării, procentul lucrărilor care ar trebui contestate, şi eventual diferenţiate printr-o nouă notare, n-ar trebui să treacă de 3-5%?

Întrebări peste întrebări care vorbesc de fapt, fără nicio iluzie, de starea tot mai îngrijorătoare a învăţământului preuniversitar, în speţă cel gimnazial, a cărui degradare treptată (acompaniată şi de o schimbare de generaţie de profesori) s-a tot accentuat în ultimii ani, fără ca cineva să fie capabil să stopeze fenomenul şi să înceapă o reconstrucţie a sistemului. De fapt, în paranteză fie spus, problemele s-au acumulat într-un asemenea ritm şi s-au ramificat în aşa hal, încât azi e foarte greu să decizi priorităţi (factorul profesor ca prioritate, de exemplu!), chiar în condiţiile în care, ca prin miracol, factorul politic ar deveni mai responsabil, iar managementul şcolilor ar cunoaşte transformări reale.

P.S. Ca să vedeţi cât de departe poate ajunge aberanţa, am analizat cazul unei şcoli foarte bune din Bucureşti (nu are importanţă numele ei), a cărui prezenţă în primii 600 de elevi este de aproape 20%. Ei bine, din totalul de elevi poziţionaţi în primii 600 de candidaţi (32 de la şcola în cauză), un număr de 10 şi-au asigurat aceste poziţii, venind din urmă, prin notele obţinute la contestaţii la limba şi literatura română. Întreb: vi se pare normală o asemenea situaţie? E normală situaţia, doamnă ministru? Are cineva vreun răspuns convingător? Sau, vorba cuiva, care era la un moment dat consilierul unui ministru a educaţiei, senator acum: „Alo, interesează pe cineva problema asta?“

P.P.S. Înţeleg că anul trecut, pornind tot de la asemenea siruaţii de aberanţă în evaluare, s-a încercat să se revadă un număr de lucrări în care diferenţele de notare erau frapante şi inexplicabile din perspectiva baremului. Dar, până la urmă, nu s-a întâmplat nimic, nici măcar nu e limpede dacă procesul a fost dus până la capăt. Reamintesc aici pentru istorie, eventual şi pentru cine vrea să vadă, sau cine vrea să audă din conducerea ministerului, că, la începutul anilor 2000, MEN a făcut vreme de doi ani asemenea analize care s-au soldat cu excluderea de la examene a câtorva zeci de profesori, deşi atunci baremele la limba şi literatura română nu aveau nici fiablitatea şi nici relevanţa de azi.

Adrian COSTACHE