Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Cultura » Nostalgia lecturii

Nostalgia lecturii

Nostalgia lecturiiPrezent la Iași la adunarea generală de bilanț și alegeri a filialei locale a Uniunii Scriitorilor din România (filială care numără actualmente 272 de membri), Nicolae Manolescu deplângea întârzierea adoptării Legii culturii scrise și a Legii timbrului literar, documente normative esențiale pentru reglementarea activității într-un domeniu atât de sensibil cum este cel literar, rămase deocamdată în așteptare în sertarele Parlamentului. Considerându-se „un optimist pe termen lung” (ceea ce ne face să credem că este un pesimist pe termen scurt), criticul nădăjduiește că odată și odată acestea or să apară și că vor aduce liniștea senină în curtea literaților, definind fără echivoc statutul scriitorului. Cum bine se știe, mitul acestuia s-a prăbușit după 1989 și este foarte greu să schimbi percepția publică într-o societate mediatică, întemeiată azi cu deosebire pe vizualul publicitar și pe divertisment.

Audiovizualul înghite sume colosale, în timp ce cultura scrisă rămâne vulnerabilă, nefiind subvenționată și neputând ieși din zona provizoratului și a inițiativelor individualiste. Televiziunile noastre nu cultivă literatura și nu au emisiuni specializate care să facă vizibili autorii români. Un scriitor nu se poate compara în notorietate cu top-modelele, cântăreții ori fotbaliștii. Imaginați-vă că în pauza unui meci de fotbal ar fi recitate câteva poezii. Ce șoc ar produce printre fani! Unii ar descoperi uimiți că poezia există și că poate să însemne ceva pentru minte și suflet.

De ce nu se citește poezie? Întrebarea este valabilă în aceeași măsură pentru proză, dramaturgie, critică și istorie literară. Bacalaureații noștri cei de toate zilele digeră greu subiectele cu poezie, se lamentează patetic, invocă manevre tenebroase ale factorilor decidenți și nu înțeleg defel de ce hazardul ocolește proza, care – nu-i așa? – este mult mai clară și mai accesibilă. De ce pierdem pariul cu lectura? Lucrurile sunt mai complicate, nu se rezumă la o chestiune de simplă opțiune și de gust. Modelul cultural al secolului XXI se cristalizează în jurul vizualului electronic (televizor, computer, laptop, tabletă, telefon mobil), marginalizând cartea, cotată din ce în ce mai mult în mentalul colectiv drept o necesitate desuetă. Cititul este considerat de elevi o corvoadă născută din obligație, o îndeletnicire sâcâitoare impusă de școală, și nu un act cultural necesar și plăcut. Cine poate lupta contra curentului general, chit că-i zicem spirit al veacului ori mutație nefericită a gustului public? Un distins publicist dedicat școlii sugera regândirea planurilor-cadru, așadar și a programelor și manualelor, pentru a impune lectura ca vector esențial al noii paradigme. Este o cale ce-ar merita să fie testată, de vreme ce alte soluții de persuasiune au dat greș în fața elevilor. În timp, s-au încercat modalități dintre cele mai diverse în favoarea lecturii și creației, precum cenaclul literar sau cercul de lectură. Condiția sine qua non este să existe animatorul carismatic, un grup de pasionați și cadrul adecvat pentru lecturi și dezbateri și, desigur, o revistă pentru afirmarea talentelor.

În spațiul strict didactic se utilizează caietele pentru lecturi literare obligatorii și facultative (cu predilecție la gimnaziu), cu observația că există riscul rezolvărilor superficiale și formale, de vreme ce elevii își transmit camaraderește rezumatele, mistificând întregul demers. Sunt binevenite evaluările periodice ale lecturii, în varii circumstanțe și în maniera dialogului problematizant, cu angajarea cât mai multor actanți, pentru a putea degaja un sens final, o semnificație mai înaltă. Dacă elevii nu calcă prin bibliotecă, ei pot fi duși acolo în vizite tematice, pentru a înțelege mai bine universul cărții, tehnica de împrumut, rostul fișierelor, evidența cumputerizată, valențele unei săli de lectură. Dar și aici inerția didactică este mare, iar formalismul ne pândește la fiecare pas. Elevii înșiși par blazați din start la gândul că vor intra într-o bibliotecă unde – nu-i așa? – nu există nimic șocant, nimic spectaculos, nimic cool.

Unele cadre didactice – structuri tenace și hotărâte – au recurs la mijloace mai dure, sancționându-i pe leneși cu note mici. Probabil că metoda este eficace pe spații restrânse și pe durată limitată. Putem umple repede catalogul cu note scăzute, dar ce-am rezolvat dacă bietele cărți rămân tot necitite? Cultura lecturii nu se poate construi peste noapte, pompieristic, în campanii mai mult sau mai puțin entuziaste. Ea ține de climatul spiritual general, de valorile pe care societatea ține să le promoveze sistematic, iar începutul nu poate fi decât în familie și la grădiniță. Gustul lecturii se cizelează în timp, iar calitatea cărților este decisă prin selecție, recomandarea adulților avizați și perseverența profesorilor. Din inamic al lecturii, calculatorul poate fi transformat într-un aliat, având și o atât de mare forță de atracție asupra copiilor și adolescenților. Judecata comună a redus lucrurile la o opoziție ireconciliabilă (carte versus calculator), ca și cum n-ar putea fi folosită și a treia cale – lectura pe computer – cu ajustările și adaptările necesare. Este indubitabil că vremurile idilice ale lecturii la gura sobei, cu bunici sfătoși și nepoți receptivi, au apus definitiv. Trăim într-o realitate nouă, infinit mai complexă și mai dinamică. Adaptarea la tendințele moderne se face din mers, iar școala își cere drepturile la o vitală și necesară sincronizare. Altminteri decalajele și contradicțiile dintre școală și societate se vor adânci, cu efecte incalculabile pe termen lung.

Teodor PRACSIU