Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » O dramatică ontologie poetică

O dramatică ontologie poetică

Debutând cumva neobişnuit, cu o carte de poezii în limba franceză, Irina-Roxana Georgescu aduna în volumul „Intervalle ouvert“ (Paris, 2017) poezii în care un intimism cenzurat şi o modestie discretă dădeau un aer aparte textelor de acolo. Cu „Noţiuni elementare“*, încercare de definire a unei căi şi a unui program poetic, face un pas înainte. Volumul, apărut la sfârşitul anului trecut,  pare la prima vedere un „manifest“ al unei generaţii. Şi, poate, chiar şi este! Un manifest poetic, vorbind despre existenţa unei generaţii şi despre problemele de azi ale umanităţii: „Războaie, atentate şi terori înscrise în genom,/înconjuraţi de pericolul sărăciei, de malarie, de SIDA,/tuberculoză,/câmpuri de manevră în Congo, Siria, Afganistan,/avem totuşi medicamente, hrană din belşug, energie şi/materii prime./Moartea rămâne o problemă tehnică.“ – Şantier I.

De fapt, cam de la acest ultim vers „Moartea rămâne o problemă tehnică“ începe relevarea condiţiei umane de azi, care presupune o imensă falsitate. Adică: „O coloratură urbană falsifică mizeria, foametea, revoltă/obligaţia de a părea verticali, dar stupizi,/un Falling Man post-De Lillo“. Ritmica şi sintaxa poeziei aminteşte de expresioniştii germani de la început de secol XX, de oraşul monstruos: „Din Colentina aud fornăitul mecanic al tramvaiului 21/rostogolindu-se peste mine“. (Şantier I). Poezia Irinei-Roxanei Georgescu dezvăluie un eu a cărui vulnerabilitate pare a fi atins marginea delirului nevrozant (amintind, paradoxal, de un Bacovia expresionist, dar şi  creator al unei poezii „terapeutice“!). Senzaţia unei înstrăinări fără leac însoţeşte toate actele existenţiale: „Recitesc un text vechi./Senzaţia că altcineva mă locuieşte şi,/din vreme în vreme,/mă strigă pe nume./La 31 de ani,/învăţ cuvinte la întâmplare“(Exerciţiu. Statuia de sare). E un fel de a spune că în spatele acestei înstrăinări are loc o renaştere totuşi, o reînvăţare forţată a verbului „a fi“.

În acest context, poate că unul dintre cele mai semnificative texte (antologic, sintetic, oglindă a unei generaţii) este „Ritual urban“. Aici apar toate gesturile mecanice („sunt o păpuşă mecanică“ va spune altundeva autoarea), menite să recreeze un univers absurd şi o fiinţă corespunzând aparent perfect acestui univers dezumanizant: „Apoi zece ore funcţionez ireproşabil,/robot simpatic şi versatil. (…) Săptămâna trece de la sine/Descarc filme de pe netflix, am abonament la fitness,/carduri de fidelitate pentru toate farmaciile, cluburile,/ pariez pe sănătatea capitalismului“. – Ritual urban

Dar într-o lume în care totul pare a funcţiona ireproşabil se insinuează frica („Se ţes interstiţiile fricii/când apare o fisură în banalul ritual al zilei“ – Aplicaţie XIII), ceea ce explică cine este noua „creatură“ a tehnologiei. Frica vine din senzaţia că această „hiperumanitate“ are în ea ceva fals, inautentic; e, paradoxal, goală tocmai de fiinţele cărora le-a adus siguranţa, stabilitatea, civilizaţia etc. Le-a adus însă şi o identitate în „cămaşa de forţă“, prin supertehnologizare. Şi, prin opoziţie, le-a interzis tot ceea ce definea odinioară ontologic omul: „aerul înălţimilor“ sau, poate, „doar o potecă îngustă năpădită de buruieni,/poate doar balansul vesel al vieţii“ (Aplicaţie IV. Angoasă)

În faţa acestei lumi, eul suferă de inadecvare: „Mă simt o impostoare“ (Aplicaţie VI. Prado al reves);  şi de înstrăinarea celorlalţi: „Pot muri de cinci ori într-o zi/fără ca nimeni/să-şi dea seama/“ (Aplicaţie vii). Sau a devenit „omul scrumieră“ care e „disponibil 24 din 24, 7 zile din 7“ (Aplicaţie XII). Ambianţa marelui oraş este ea însăşi toxică: „Vocile se sparg între pereţii prea vii, prea subţiri:pastile de linişte vreau/pastile de moarte“ – Aplicaţie XIV. Mecanismul creează „eroi“, dar eul cere imperativ: „Salvaţi eroul de el însuşi“. În sfârşit, ca un fel de glazură, singurătatea are şi o altă faţă, pe care aş numi-o kitsch: „Sezonul ăsta se poartă singurătatea în scopuri caritabile“ – Aplicaţie XVII. Până şi temporalitatea a fost resetată: „Ziua se consumă între termen-limită“, fiinţa însăşi fiind reproiectată: „Corpuri perfecte stilizate pe calculator/guri de animale legate cu botniţă“ – Aplicaţie XXII.

Sugerând prin titlu reînvăţarea vieţii şi a trăitului, cartea Irinei-Roxanei Georgescu mi se pare surprinzătoare în spaţiul românesc. O vedeam apărând mai degrabă în societăţile supertehnologizate şi nu în spaţiul românesc, încă marcat de perverse ecouri mioritice. Ea va putea fi tradusă cu succes şi va avea, probabil… succes. În spatele ei se ascunde o fiinţă inteligentă şi „citită“, cu toate antenele întinse, pentru a înţelege lumea în care s-a „trezit“ încet, dar sigur. Se mai ascunde o fiinţă vulnerabilă care încearcă să se salveze prin poezie. Poezia ei este, fundamental, terapeutică. Ca şi poezia bacoviană. Ca şi poezia expresioniştilor din toate timpurile. Dar poezia ca terapie nu poate substitui la nesfârşit şi cu totul realul. Iar realul e în cele din urmă opţiunea personală a Irinei-Roxanei Georgescu.

*Irina-Roxana Georgescu, Noţiuni elementare, Editura Cartea Românească, 2018

Adrian COSTACHE