Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » O ecuaţie complicată: copiii – aici, părinţii – peste hotare

O ecuaţie complicată: copiii – aici, părinţii – peste hotare

Din datele oficiale deţinute de Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui şi  preluate prompt de presa scrisă şi audiovizuală rezultă că 5.478 de elevi au un părinte plecat peste hotare şi 1.045 au ambii părinţi în străinătate. Cifrele sunt importante şi, în consecinţă, nu exprimă cazuri izolate, accidentale, ci atestă un fenomen social. La nivel naţional, statistica este încă mai pregnantă şi reprezintă un subiect serios de meditaţie. Explicaţia acestui exod este arhicunoscută: România, odată integrată structurilor euroatlantice, şi-a deschis porţile către lumea civilizată, oportunitate de care au beneficiat mulţi dintre cei dornici de un trai mai bun. Premisele optime au fost generate de prăbuşirea industriei şi de şomajul inerent, de tranziţia prelungită către economia de piaţă, de contradicţiile interne, de politicianismul demagogic, de aproximaţiile şi incoerenţele legislative, de dezamăgiri şi eşecuri individuale ori de grup. Era inevitabil ca mulţi români, aflaţi la strâmtoare, să-şi încerce norocul în altă parte şi, cu anii, să prindă rădăcini într-un alt mediu economic şi socio-cultural.

În epoca totalitară, aşa ceva nu ar fi fost posibil. Populaţia trăia în ţara natală ca într-o uriaşă „carantină“ din care nu putea ieşi. Plecau peste hotare doar cei care făceau parte din delegaţii oficiale ori cei care participau la excursii atent monitorizate de organele statului. Aceştia din urmă aveau trasee prestabilite, de la care nu se puteau abate, iar opţiunile majoritare vizau ţările sistemului socialist. De la o vreme, din ţara socialismului multilateral dezvoltat au început să fugă scriitori, medici, sportivi ş.a., iar consecinţele asupra rudelor erau funeste. Se vorbea în surdină, cu precauţii multiple, despre aceste „evadări“ spre lumea liberă, iar evoluţia ulterioară a evenimentelor a reconfirmat dialectica istoriei: un sistem politic vulnerabil nu poate rezista multă vreme.

În analiza actuală a fenomenului migraţiei sunt aduse invariabil în discuţie atât aspectele pozitive, cât şi cele negative. În prima categorie sunt incluse câteva adevăruri bine cunoscute: românii trimit rudelor rămase în ţară sume considerabile, ajutându-le să facă faţă sărăciei; mulţi dintre cei plecaţi şi-au construit case aici, ceea ce înseamnă că nu s-au rupt cu totul de locurile natale; unii nu exclud posibilitatea de a se întoarce odată şi odată; românii din diaspora reprezintă o forţă politică de care trebuie să ţinem seama; la ultimele alegeri prezidenţiale, cuvântul diasporei a contat. Adevărurile insuportabile sunt invocate şi ele frecvent: peste hotare trăiesc milioane de români, iar ecuaţia demografică a ţării se complică; suntem mai puţini şi implicit mai slabi; sporul natural naşte îngrijorări pe termen lung; copiii rămaşi pe loc şi lipsiţi de un părinte sau de amândoi sunt inevitabil marcaţi psihic; bunicii ori alte rude colaterale nu pot substitui decât aproximativ ambii părinţi; frustrările, tristeţea, riscul derapajelor comportamentale, deficitul de afecţiune nasc „dureri înăbuşite“ pe care nu le poate vindeca nimeni; se naşte o alienare în conştiinţele juvenile, cu urmări greu de măsurat.

Sigur că viteza de comunicare astăzi este spectaculoasă graţie tehnologiilor moderne, dar telefonul mobil nu poate înlocui un părinte aflat departe. Distanţa naşte un gol imposibil de umplut.

Prin observaţie directă, cadrele didactice au putut stabili conturul psihologic al elevilor fără părinţi aproape. Concluziile rămân însă în dosare inerte fiindcă dascălii nu au pârghiile necesare pentru a schimba această realitate. Cel mult, ei pot aduce alinare pe termen scurt, pot sprijini sufleteşte elevii în derivă, pot întreţine relaţii mai strânse cu susţinătorii legali şi pot sensibiliza clasele pentru un plus de atenţie şi comprehensiune. Unii elevi sunt trişti, taciturni şi parcă abulici. La vârste mici, în clasele primare, plâng repede când vine vorba de părinţi şi parcă aşteaptă mereu un gând bun de la cei din jur. Se izolează în propria „cochilie“ şi socializează greu, fără chef şi fără convingere. Unii gimnazişti, dimpotrivă, adoptă o atitudine agresivă, dominatoare şi lasă impresia că nu le pasă de nimeni şi de nimic. Lipsa autorităţii părinteşti îi face libertini, nepăsători, insolenţi, rebeli. Diriginţii par adesea depăşiţi de reacţiile junilor recalcitranţi şi caută sprijin la conducerea şcolii când nu este nevoie de-a dreptul de intervenţia organelor de poliţie. În această zonă comportamentală se mişcă şi puberii proveniţi din familii dezorganizate.

La liceu, lucrurile se complică exponenţial. Am avut un elev de clasa a XII-a ai cărui părinţi lucrau peste hotare, în ţări diferite (sic!). Unitatea familială era ţăndări. Băiatul lipsea mult de la ore, îşi câştiga banii personali ca DJ la diverse petreceri şi evenimente, vorbea buruienos, fără nicio inhibiţie, se purta destul de brutal cu fetele. Viaţa îl înăsprise. Îşi făcea singur mâncare şi arbora o independenţă ostentativă în toate circumstanţele. Era forma lui de răzbunare compensatorie în faţa atâtor neşanse pe care i le-a rezervat destinul. Liceenele fără supraveghere parentală îşi permit frivolităţi diverse, frecventează cluburi deocheate şi întreţin relaţii cu persoane dubioase, cu interlopi şi „paraziţi“ de ocazie. Cel puţin în aceşti termeni consemnează poliţia incidente petrecute în localuri de distracţie la ore de noapte. Mai grav este când absenţa părinţilor îi incită pe adolescenţi la acte de violenţă subsumabile delincvenţei juvenile. Intrăm într-o zonă bine cunoscută de psihologi şi sociologi, pe care n-o poate reglementa decât legea.

La teoretizări suntem tari, dar care sunt soluţiile practice? Îi putem întoarce pe români acasă? Greu de crezut. Cei care se întorc reprezintă azi o cifră nesemnificativă în raport cu cei care rămân peste hotare. Specialiştii de la Universitatea Babeş-Bolyai, din Cluj-Napoca, au elaborat un studiu pe această temă spinoasă şi au transmis concluziile-recomandări autorităţilor noastre. Ca de obicei, presa a preluat şi a popularizat ideile studiului, dar nu se cunosc deocamdată urmările acestei iniţiative universitare. Interesant este că respectivii cercetători lansează o teză paradoxală: părinţii care pleacă să muncească în străinătate nu-şi abandonează copiii. Aş spune maliţios că nu-i abandonează decât puţin. În fapt, distanţele mari, lipsa căldurii părinteşti, a sprijinului moral direct nu pot fi înlocuite cu surogate, cu soluţii provizorii şi cu improvizaţii ce antrenează rude mai mult sau mai puţin pregătite pentru educaţie. Specialiştii clujeni oferă şi câteva soluţii:

  1. deschiderea mai multor centre culturale române destinate copiilor din străinătate, care le vor înlesni contacte cu limba şi cultura română;
  2. dezvoltarea unui sistem de educaţie on-line, de la clasa pregătitoare până la clasa a XII-a, cu posibilitatea de a susţine examene în puncte fixe din străinătate;
  3. crearea de centre pentru sprijinul copiilor români care se întorc în ţara natală.

Este ciudat că studiul nu oferă soluţii pentru copiii rămaşi acasă, a căror evoluţie psihologică, mentală, intelectuală, civică suferă adesea deturnări grave datorate mediului social şi unei supravegheri şi îndrumări precare.

Adevărata soluţie este transparentă pentru toată lumea, dar rămâne deocamdată utopică: o Românie prosperă şi civilizată, echivalentă cu ţările apusene dezvoltate, şi-ar putea păstra fiii acasă; ar pleca desigur doar aventurierii peste hotare, precum şi inconformiştii şi rebelii de meserie. Când vom ajunge în această fază? Ca atâtea teme insolubile, şi aceasta rămâne în suspensie fiindcă exprimă o ecuaţie prea complicată.

 Teodor PRACSIU