Socialize

Facebook
Home » Noutati » O falsă percepție: corelația dintre procesul de degradare a învățământului românesc și salarizarea cadrelor didactice

O falsă percepție: corelația dintre procesul de degradare a învățământului românesc și salarizarea cadrelor didactice

 corelatieAu trecut mai bine de 20 de ani de când în presa scrisă și vorbită se comentează despre degradarea învățământului de toate gradele. Neajunsurile existente în procesul de instrucție și educație sunt explicate de către unii prin salarizarea cadrelor didactice, într-adevăr umilitoare, raportată la alte categorii profesionale. În general, se crede că, dacă salariile ar fi duble sau triple față de cele actuale, conștiinciozitatea profesorilor și pasiunea lor pentru disciplinele de studiu pe care le predau ar atinge cote nebănuite. Dar, oare, starea actuală a învățământului românesc, sub aspectul nivelului de pregătire al elevilor și studenților, chiar este determinată de salarizare? Nu cumva, susținând un asemenea punct de vedere, comitem o eroare de percepție a realității din învățământ? Adevărul este că un fenomen social, oricare ar fi el, rareori poate fi explicat printr-o singură cauză. La producerea lui, de regulă, concurează mai mulți factori. Dorim să precizăm că degradarea învățământului actual este, în primul rând, legată de competența profesională și conștiinciozitatea cadrelor didactice, ambele consecința a ceea ce numim, în mod obișnuit, vocație. Vocație atât pentru disciplina de studiu predată, cât mai ales pentru actul de educație și transmiterea de noi cunoștințe elevilor și studenților. Subliniem acest fapt, având în vedere că există persoane „tobă de carte”, dar fără nicio chemare pentru activitatea didactică. „Am observat – scrie Popper – că doar oamenii cu o anumită înclinație, nu este vorba despre o înclinație intelectuală propriu-zisă, ci de o legătură interioară cu copiii, pot fi buni profesori” (Karl Popper, Lorenz Konrad, Viitorul este deschis: o discuție la gura sobei, Editura Trei, București, 1997, p. 27). Or, atunci când activitatea de profesor este expresia vocației, caz când individul se împlinește, se realizează uman prin ea, nu credem ca exercitarea ei la înalte cote să aibă vreo legătură cu salarizarea. Corelații de acest gen pot să existe doar în cadrul unor activități necalificate sau al celor care necesită eforturi fizice cu totul de excepție, și nicidecum acolo unde activitatea profesională, cum este și învățământul, presupune vocație.

 

Așa cum nu ne putem imagina un actor talentat care să-și interpreteze rolurile primite cu lehamite în cazul că retribuția pe care o are ar fi mică, tot așa ne este imposibil să credem că profesori cu chemare pentru activitatea didactică, atunci când se află la catedră în fața elevilor sau studenților, ar putea fi superficiali în condițiile în care ar fi nemulțumiți de salariul pe care-l au. Degradarea învăță­mântului ar putea fi explicată prin multe alte cauze care, în mod straniu, unele dintre ele sunt ignorate. Oricum, fenomenul nu este doar românesc. Îl întâlnim și în unele țări occidentale. Astfel, în Raportul Direcției de evaluare și perspectivă din învățământ în Franța, din octombrie 1997, se scria că „35% dintre elevii care trec în clasa VI-a nu înțeleg cu adevărat ce citesc și 9% nu știu nici măcar să descifreze scrisul” (Jean-François Revel, Marea paradă: eseu despre supraviețuirea utopiei socialiste, Humanitas, București, 2002, p. 301). Iar în ceea ce privește învățământul secundar din SUA cităm informația care ne este adusă la cunoștință de către Michel Albert, potrivit căreia 40% dintre elevii „care intră la 18 ani în colegii nu știu să citească corect” (Capitalism contra capitalism, Humanitas, București, 1994, p. 27).

Nu vom înșirui, în cele ce urmează, mulțimea de factori care au determinat degradarea învățământului. Ne vom limita doar la unul dintre ei care, surprinzător, întotdeauna se trece cu vederea. Avem în vedere invadarea, mai ales după 1990, atât în învățământul preuniver­sitar, cât și în cel superior a multor cadre didactice fără nicio chemare spre o activitate de acest gen. Și, în conexiune cu ea, slaba pregătire profesională și pedagogică a multor cadre didactice explicabilă prin procesul de neimaginat de extindere a învățământului superior, în mod cu totul deosebit a facultăților care pregătesc cadre didactice. Această excesivă masificare a favorizat submediocritatea intelectuală a viitorilor profesori. Adăugăm la acest fenomen scăderea valorii profesorilor pe piața muncii, consecință firească a ofertei fabuloase de cadre didactice.

Revenind la problema salarizării, este, credem, bine să cunoaștem că există niște legități sociale care-și pun amprenta în ierarhia profe­sii­lor, care contează foarte mult în stabilirea retribuției. Nu comentăm aici în ce măsură este sau nu justificată această ierarhizare. Adevărul este că valoarea unei categorii profesionale pe piața muncii, întot­deauna, tinde să scadă atunci când aceasta devine foarte numeroasă. Or, la noi, în România actuală, numărul absolvenților din învăță­mântul superior cu pregătire didactică este enorm. Fapt care a dus la o ofertă foarte mare, raportată la cererea existentă, ceea ce a permis statului să ofere salarii foarte mici. Fenomenul nu trebuie să ne mire. El se încadrează perfect în teoria sociologului și economistului american Kingslay Davis, potrivit căruia în orice domeniu de activitate umană, salarizarea este determinată, pe de o parte, de importanța funcțională a respectivei îndeletniciri pentru societate, iar pe de altă parte, de raritatea persoanelor care pot să exercite o anumită profesie. Nu credem că cineva s-ar încumeta să pună la îndoială importanța învățământului pentru societate și oamenii ei. Astăzi se știe că banii investiți în învățământ reprezintă un capitol care poate să aducă dobândă, fiind o investiție absolut rentabilă. Dar în niciun caz nu se poate vorbi despre o „raritate” a cadrelor didactice, caz în care, spre a atrage tineretul spre cariera didactică, statul ar fi constrâns să ofere o salarizare mai consistentă. Dimpotrivă, există un decalaj enorm între oferta de profesori pe piața muncii și cerere, în sensul că, în timp ce s-a micșorat necesitatea de cadre didactice din cauza  reducerii numărului de elevi în școli, consecință a descreșterii natali­tății și a emigrării peste hotare, paradoxal, a crescut considerabil oferta de profesori. După 1990, facultățile cu caracter didactic s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie. Oricine, inclusiv cei care abia au reușit să termine liceul, adică foști elevi submediocri, s-au îndreptat spre învățământul superior didactic unde, în mentalitatea multora, oricine poate să facă față. Fenomenul, nociv în esența sa, a fost favorizat atât de universitățile private, cât mai ales prin crearea unor secții didactice ale unor facultăți din cadrul universităților de stat în mici orășele din provincie, mărind astfel numărul absol­venților-profesori mult peste necesități. A apărut astfel o flagrantă discordanță între cererea de cadre didactice și oferta acestora pe piața muncii. Pe o perioadă doar de cinci ani s-a dublat numărul absol­venților-profesori. Între 2006 și 2010, de exemplu, universitățile din România, private și de stat, au oferit pieței muncii un număr de 402.297 de profesori, în timp ce numărul total al cadrelor didactice în funcțiune, titulari și suplinitori din învățământul preuniversitar, a fost doar de 184.730 de persoane (Sursa, Anuarul Statistic al României, Institutul de Statistică, 2010, p. 2011).

Așa cum nu vedem nicio legătură între fenomenul de degradare sub aspect calitativ al învățământului și salarizarea cadrelor didactice, tot așa nu putem concepe asocierea dintre salarizare și corupție. Indiferent de gradul de bunăstare al profesorilor, pur și simplu ni se pare de neînțeles cum cei care au menirea să creeze comportamente civic-morale să se complacă în acte de corupție. Pentru a veni în sprijinul afirmației noastre, aducem la cunoștința celor care nu cu­nosc faptul că, statistic (s-au făcut cercetări sociologice pe această problemă), s-a demonstrat că tendința spre corupție este mai accen­tuată în rândul persoanelor care sunt mai bine situate materialicește decât în rândul celor cu venituri modeste. Calitatea îndoielnică a muncii depuse de către unele cadre didactice și, pe alocuri, posi­bila corupție, fenomene incontestabil reale, sunt, repetăm, strâns legate de același fenomen, care a luat proporții de neimaginat după 1990: nivelul redus de pregătire profesională obținut pe perioada studiilor universitare, care coexistă cu unele carențe de natură morală. Este, desigur, o opinie a autorului acestor însemnări, poate, mai corect, o ipoteză care, cercetată cu mijloace riguroase, ar putea fi confirmată. De aceea, nu putem să nu ne exprimăm consternarea față de unele opinii ale unor profesori cum este aceasta: „De ce dascălilor nu li se aplică aceeași gândire după care, pentru a nu fi coruptibili, trebuie să li se dea ca în cazul parlamentarilor sau al celor din justiție? Este mai important un parlamentar, un judecător sau un procuror decât un dascăl?” (Tribuna învățământului, 13-19 ianuarie, 2014, p. 3). Salariile magistraților și ale celor care activează în cadrul poliției, într-ade­văr, sunt foarte mari raportate la alte categorii profe­sio­nale. Dar acest fapt, după cum se poate observa, nu-i determină pe toți să-și exercite profesia cu conștiinciozitate și să renunțe la unele acte de corupție. De aceea, niciodată n-am crezut în ideea vehiculată încă de mult că mărind salariile magistraților, absolut toți își vor face cu mai multă conștiinciozitate datoria, iar cei obișnuiți să ia mită pentru favorizarea inculpaților vor renunța la aceste practici. Cazul de acordare a unor diurne ilegale, de deconturi ale unor călătorii efectuate, precum și salariul pentru zilele nelucrate ale unui magistrat este o dovadă concretă că am avut dreptate (v. Jurnalul Național, 29 ianuarie 2014, p. 3). Adăugăm la acest caz și superficialitatea cu care s-a acționat pentru salvarea persoanelor în urma accidentului aviatic din Munții Apuseni, în ianuarie 2014. „Din păcate, cei bine plătiți și instituțiile în care s-a investit major tocmai pentru a răspunde la astfel de situații n-au fost capabile să-și îndeplinească sarcina” (L-am citat pe prof. univ. dr. Vasile Astărăstoaie, președintele Colegiului Medicilor din România). Așadar, oameni consistent plătiți pentru exercitarea unor misiuni dificile s-au dovedit a fi neprofesioniști și superficiali. Acest fapt și multe altele pe care le-am întâlnit ne îndreptățesc să credem că nu salarizarea, într-adevăr nedreaptă și umilitoare, este cauza decăderii învățământului românesc, ci, așa cum am lăsat să se înțeleagă, slaba pregătire profesională și lipsa de conștiinciozitate a unui însemnat număr de cadre didactice.

Prof. univ. dr. Gheorghe CORDOȘ, Cluj-Napoca