Socialize

Facebook
Home » Conexiuni » Spiritualitate » O interpretare creştină a basmului popular

O interpretare creştină a basmului popular

Am trăit spre sfârşitul anului trecut surpriza de a primi în dar o carte remarcabilă, un eseu special  despre Douăzeci de paşi spre mântuire în basmul creştin. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Autoarea cărţii, apărute la Editura Christiana în 2016, este Mirela Chelaru. Nu sunt neapărat un pasionat al cărţilor care vorbesc despre dogmele creştine, despre relaţia omului contemporan cu divinitatea, despre metanoia sau despre implicita filozofie/metafizică pe care creştinismul o conţine organic. Există însă cărţi remarcabile şi personalităţi remarcabile în această zonă a reflecţiei creştine, iar una dintre cărţile despre care am vrut să scriu la un moment a fost Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, aparţinând prof. pr. Constantin Coman. O carte uimitoare în felul în care „provocarea“ oamenilor şi provocarea lui Dumnezeu se întâlnesc într‑un spaţiu creştin marcat de actualitate.

Evidenţiindu-se prin rigoare şi eleganţă stilistică, cartea Mirelei Chelaru nu este cartea unui teolog (deşi dovedeşte o bună cunoaştere a dogmelor creştine), ci mai degrabă a  unui intelectual creştin încercat de experienţa mântuirii sau provocând înţelesul acestei mântuiri, pe care‑o caută, de astă dată, în cel mai straniu dintre basmele românilor, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“. Pe scurt, autoarea îşi propune să demonstreze că în acest basm putem identifica douăzeci de paşi spre mântuire ai omului.

Dispunerea materiei cărţii este impecabilă: se dă mai întâi fragmentul de text al basmului şi apoi se oferă cheia interpretării creştine a acestuia. Rezultatul este o nouă lectură a basmului, desfăsăşurată sub semnul căutării şi descoperirii târzii în basm a unor „comori duhovniceşti“. Aşadar, aceasta este ipoteza de la care porneşte, iar autoarea şi‑o asumă integral, chiar dacă admite că „interpretarea pe care o propun nu este lipsită de vulnerabilităţi“.

Dar cum citeşte Mirela Chelaru acest basm? Primul pas, primul capitol adică, este dedicat formulei iniţiale a basmului „A fost odată ca niciodată; că dacă n‑ar fi nu s‑ar povesti“. Autoarea crede că miza acestei formule de început este de a pătrunde într‑o lume „străină celor materiale, contingente, care există chiar dacă nu există, în sensul că nu este percepută, simţită văzută“. În acest context, „odată ca niciodată“ nu reprezintă atât timpul si lumea pe care interpretarea comună o identifică în basm, originară, paradisiacă, lumea mitului adică, cât lumea… Adevărului, poveştile fiind aduse „din slava cerului“, de către puricele potcovit la un picior cu „nouăzeci şi nouă de oca de fier“. Adică de la Dumnezeu! În acest context, faptul că plopuşorul fâcea pere şi răchita micşunele etc nu mai este un joc al imaginaţiei, ci un semn al Lumii Adevărului lui Dumnezeu, în care totul este posibil.

Înţelegem aşadar, chiar de la început, că autoarea lucrează cu două categorii de concepte, profane şi sacre, epice şi simbolice, urmărind corespondenţa dintre ele, interesul ei manifestându‑se mai ales prin descifrarea într‑o realitate profană a semnelor sacralităţii. Ceea ce pentru cititor devine o adevărată aventură. Mai ales că autoarea valorifică tot ce‑i stă la îndemână, de la epic la numele personajelor, ajungând până la stilistica asociată unor cuvinte, precum „a încăleca“, pentru a da un singur exemplu. Interesantă este, de pildă, explicaţia numelui personajului Făt-Frumos, pe care‑l introduce într‑o ordine a arhetipurilor, ca fiind „o semidivinitate infailibilă“ (după V. Kernbach), a cărui experienţă se dovedeşte a fi în cele din urmă nu doar  experienţa morţii, ci şi cea a mântuirii. Iar în acest cadru, Făt-Frumos poate fi expresia unei frumuseţi care transcende corporalitatea şi care anticipează specificele „mijloace ale etosului creştin: ascultarea conştiinţei (a calului), împărţirea averii, lăsarea lumii, fuga în pustie“.

Căutarea „tinereţii fără batrâneţe şi a vieţii fără de moarte“ devine în viziunea Mirelei Chelaru, şi o „călătorie eshcatologică“, nu doar de iniţiere (trepte ale mântuirii), văzută însă nu atât ca o călătorie în afară, ci mai degrabă înlăuntru fiinţei umane, aşa cum mai toate încercările la care este supus Făt-Frumos devin  încercări interioare. Poate cel mai frapant în acest joc al corespondenţelor exterior şi epic, interior şi spiritual este modul în care autoarea traduce înfruntarea eroului basmului cu Scorpia: ca o înfruntare a omului cu gândurile sale infernale.

Dar cartea Mirelei Chelaru se dovedeşte în final a fi una greu clasificabilă. Este adevărat, jocul permanent între textul basmului şi modul în care elemente ale acestuia reverberează în textul creştin dau autoarei prilejul unei incursiuni în literatura pe teme specifice a creştinismului, ale ortodoxiei, în special. Dar întrebarea ce fel de carte ai citit rămâne. Este volumul doar o nouă interpretare în sens creştin a basmului?!… Da şi nu! Fiindcă, dincolo de tema cărtii, textul este foarte bogat în trimiteri la ideea de mântuire în ansamblu (zeci de nume sunt evocate sau citate în subsolul paginii!) ca şi  la ideea relaţiei dintre Divinitate şi fiinţa umană. Aşadar, fie că a vrut, fie că nu tema cărţii transcende frecvent materia basmului, materie insuficientă uneori în a‑i servi demonstraţia. Astfel, avem în faţă, în cele din urmă, o meditaţie asupra existenţei, asupra felului în care metanoia poate avea loc, pornind de la un basm neobişnuit ca final, ilustrativ în parte în privinţa paşilor spre mântuire, dar pretext, în acelaşi timp, pentru a realiza o „antologie de texte biblice“ la îndemâna cititorului.

Adrian COSTACHE 

P.S. Întoarcerea acasă a lui Făt-Frumos în finalul basmului poate fi văzută, sigur, şi ca un ultim pas spre mântuire. Că acest pas final presupune o ultimă „cădere“ a personajului în materie, acest lucru ar putea sublinia însă condiţia omului modern înspăimântat de ideea morţii ca şi eşecul parţial al treptelor parcurse. În acest context, tinereţea fără bătrâneţe nu ar fi  altceva decât o iluzie, ultima ce face parte dintr‑un scenariu al  „refuzului morţii“, în ciuda treptelor şi a paşilor parcurşi către mântuire. Concluzia ar fi, credem noi, că singura şi reala mântuire a eroului nu poate fi decât moartea însăşi!