Socialize

Facebook
Home » Univers editorial » Noutati editoriale » O istorie a operei*

O istorie a operei*

O carte „însemnată“ a apărut recent, în traducerea lui  Cosmin Nedelcu, la Editura Veillant. Traducătorul, cunoscut mai ales pentru o traducere din spaniolă a unei cărţi despre personalitatea lui Fidel Castro, s-a confruntat cu o muncă deloc lejeră. Nu-i vorba doar că volumul aparţinând lui Carolyn Abbate şi Roger Parker este, în original, un op de circa 700 de pagini (editura a fost nevoită să folosească caractere mici pentru a înghesui materia cărţii în aproape 450 de pagini), ci şi de caracterul special a temei. Ambele dificultăţi par a fi fost trecute cu brio, cartea se citeşte cu plăcere, fraza este elegantă, traducătorul dovedindu-se nu doar un foarte bun cunoscător al limbii engleze, dar şi al nuanţelor limbii  române.

Cititorul de „istorii“ de orice fel este, probabil, obişnuit cu fel de fel de asemenea sinteze, dar o istorie a operei e un lucru mai rar. O spun şi autorii în prefaţa care subliniază faptul că istorii ale operei s-au mai scris, erau chiar la modă acum un secol,  dar „repovestirile moderne“ sunt surprinzător de puţine. Motivele sunt mai multe, dar unul pare a fi mai important: acela că praticienii operei au „reputaţii academice nesigure“. Observaţie interesantă şi care ridică, de fapt, problema ce fel de istorie a operei se poate scrie: una tehnică, cu complicaţii care tin de reproducerea de note, de tehnici muzicale, sau una „epică“, „narativă“, în sensul în care istoria operei este o istorie a devenirii ei, a devenirii spectacolelor, a modului în care genul, de sinteză în fond, şi-a manifestat de-a lungul timpului fiinţarea în articulaţiile ei textuale, muzicale sau scenice.

Într-o „justificare“ de pe coperta a patra, autorii mai adaugă o explicaţie. Ei spun că volumul surprinde „modalităţile în care opera s-a manifestat în călătoria sa de peste 400 de ani“ în condiţiile în care însă cele mai durabile lucrări au fost scrise în trecut. În acelaşi timp, cartea şi-a propus să surprindă şi modul în care ne influenţează într-o manieră palpabilă azi, fiindcă opera e capabilă să ne transforme şi acum „fizic, emoţional şi intelectual“.

Cartea este structurată în 20 de capitole, fără ca numele lor să fie expresia unui istorism apăsat. Asta nu înseamnă că filonul istoric nu e conţinut în majoritatea titlurilor. Capitolul  12, de exemplu, se numeşte „Tânărul Wagner“, în vremne ce cap. 14 poartă numele „Bătrânul Wagner“, pentru ca apoi, sintetizându-se rolul revoluţionar al lui Wagner în istoria genului, să ajungem la „Momentul de răscruce“ (cap. 18).  Un alt capitol poartă numele „Larmă şi realism“, stabilindu-se cumva faptul că genul operei nu e cu totul străin de evoluţia curentelor artistice în ansamblu, având, de altfel, el însuşi un  moment de „Modernitate“ (cap.17).

Spaţii însemnate acordă lucrarea lui Rossini şi lui Verdi (Tânărul Verdi, Verdi şi mai bătrân), aşa cum apariţia lui Caruso şi a gramofonului fac şi ele parte dintr-o istorie plină de spectaculos. Fără a face analize de tip structural cu privire la compoziţia genului, există şi capitole care stabilesc rolul pe care îl are vorbirea/discursul în alcătuirea genului, scenariul fiind în fond important pentru că el satisface nevoia de epic a spectatorului de operă.

Aşa cum poate ne aşteptam, prezentul operei ocupă un anume loc în această Istorie. De altfel, pentru ca istoria genului să continue, este nevoie ca, realmente, să se scrie „opere noi“. Mai este însă genul viabil în condiţiile în care opere noi au cunoscut rapid declinul, iar spectacolul de operă este susţinut în continuare, în cea mai mare măsură, de ceea ce s-a scris în trecut? Există, ni se spune, un pesimism cultural care confruntă genul, repertoriul în special, aşa cum există şi un efort constant de a redescoperi noi lucrări, sau un efort care ţine de tehnologiile scenice, dar, cu toate astea, nu s-a ajuns încă la un stadiu în care „noul să fie mai incitant decât vechiul“ sau în care „premiera mondială să aibă prioritate în faţa reluărilor“.

De fapt, autorii încearcă să provoace în subsidiar şi o discuţie despre ceea ce am putea numi „progresul artistic“. O temă care depăşeşte, cu siguranţă, cazul particular al operei şi al destinului ei în lumea de azi, ori eventuale discuţii despre „detalii armonice şi melodice“, care, de fapt, nici nu i-au interesat prea mult pe autorii cărţii.

Bazată mai ales pe un impresionism auditiv (şi nu pe analize abstracte ale muzicii!), cartea are şi darul de a integra istoria unui gen într-o istorie mai largă a evoluţiei artei în ansamblu. Fenomenul sincretismului artistic, drag genului, pare a fi totuşi una dintre soluţiile dacă nu ale progresului artistic, cel puţin ale menţinerii viabilităţii unor forme muzicale.

Dar aceasta este deja o altă discuţie, interesantă poate pentru specialişti.

*Carolyn Abbate şi Roger Parker, O istorie a operei, Editura Veillant, Bucureşti 2019

Adrian Costache