O privire către salarizarea din învăţământ

Imediat după evenimentele din decembrie 1989, clasa politică a acelor vremuri a fixat priorităţile noii societăţi ce se năştea. Astfel, încă de atunci, învăţământul a fost declarat, scriptic, prioritate naţională. Deziderat generos, care a dat speranţă sutelor de mii de cadre didactice care trudesc în şcolile României. Am sperat şi s-a sperat că învăţământul va fi ceea ce trebuie să fie şi să desăvârşească el într-o societate. Numai cine nu vrea nu recunoaşte că sistemul de învăţământ este profund „bolnav”, slăbit şi firav după multele şi ineficientele experimente suportate, peticit cu iniţiativele celor care s-au perindat în acest sfert de secol la conducerea Ministerului Educaţiei. S-a sperat că dascălul va fi considerat acea persoană care şlefuieşte caractere şi destine şi care va fi recompensat după cât face şi „produce” el. S-a sperat şi se speră şi acum, după mai bine de 25 de ani.
Spun asta pentru că, atunci când vine vorba despre salarizarea din învăţământ, lucrurile devin neclare şi-mi provoacă un disconfort inexplicabil, deşi, ca salariat al unui sistem declarat prioritar, ar trebui să nutresc sentimente de linişte, împlinire şi chiar fericire.
Dar să încerc să fiu mai concret.
Salarizarea lucrătorilor din învăţământ a fost întotdeauna o temă care nu a preocupat real niciun guvern care s-a perindat la conducerea României postdecembriste.
Istoria celor 25 de ani trecuţi reţine că, pentru a sensibiliza clasa politică privitor la creşteri de salarii pentru cadrele didactice, a fost nevoie de organizare de mitinguri de amploare, de greve în şcolile acestei ţări şi de sacrificii ale unor dascăli care au făcut greva foamei pentru o creştere salarială de câteva procente.
Salarizarea cadrului didactic este una derizorie, deşi prin Legea învăţământului acestui domeniu îi sunt alocate 6 procente din PIB-ul acestei ţări.
Un profesor debutant din învăţământul preuniversitar are în acest moment un salariu brut de 1.380 lei, iar cel al unui profesor cu gradul didactic I şi peste 40 de ani vechime este de 3.024 lei brut.
În România, în urma instaurării unei democraţii originale după 1989, s-a întâmplat ca lucrătorilor din învăţământ să le „crească” salariile prin scădere, deoarece în decembrie 1989 un cadru didactic la final de carieră avea un salariu de 3.675 lei.
Cifrele spun tot: cât de prioritar este sistemul de învăţământ şi câtă preocupare există pentru educaţie în România anului 2015.
Pentru că sunt un om căruia îi place să spună adevărul, voi aminti că în anul 2000, după o grevă generală de cinci săptămâni, învăţământului i-a fost acordată o creştere salarială în procent de 83% şi că în anul 2008 a fost votată Legea 221 prin care se acorda o creştere salarială în acest sector într-un procent de 34%, dar că această lege nu a fost aplicată niciodată, drepturile prevăzute de legea respectivă fiind câştigate în instanţă de sindicate.
În această perioadă sunt purtate discuţii legate de posibilitatea acordării unei creşteri salariale în procent de 15% începând cu data de 1 noiembrie 2015, cerinţă justificată în condiţiile în care salariile din sănătate s-au majorat cu 25% începând cu data de 1 octombrie a.c., iar pentru înalţii demnitari ele s-au triplat. Trebuie să spunem că personalul didactic a beneficiat de o majorare de 10% în acest an.
Concomitent cu aceasta sunt negocieri avansate privitor la salarizarea din învăţământ ce va fi cuprinsă în viitoarea Lege de salarizare unitară din sectorul bugetar. Potrivit acesteia, un debutant în sistem ar beneficia de un salariu brut în valoare de 2.600 lei, iar un profesor la sfârşit de carieră ar urma să obţină 6.200 lei.
Fiind o fire optimistă, nădăjduiesc că acest lucru se va împlini şi, după ce vom vedea şi salariile din celelalte domenii bugetare, vom putea spune dacă învăţământul este un domeniu cu adevărat prioritar pentru actuala guvernare sau dacă salariaţii din învăţământ vor rămâne „Cenuşăreasa” sistemului bugetar.
Traian MITREA
Prim-vicepreşedinte USLI Ialomiţa