Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » O provocare reală – Școlarizarea timpurie

O provocare reală – Școlarizarea timpurie

Scolarizarea timpurieO recentă întâlnire a fostului ministru al Educației, Daniel Funeriu, cu organizații neguvernamentale a provocat interes prin modul în care se încearcă din partea Opoziției o coagulare a eforturilor pentru ca școala să-și regăsească „drumul pierdut”. O temă, lansată și nediscutată încă suficient, a fost școlarizarea timpurie. Tema a provocat, cum se știe, anul trecut, odată cu lansarea unei noi structuri a gimnaziului, prin introducerea „clasei pregătitoare”, adevărate „mișcări de stradă”; e adevărat, mișcările s-au desfășurat mai mult la nivelul retoricii, mai ales a celei politice, decât al acțiunii propriu-zise. Momentul a însemnat și „contre” între fostul ministru și actualul ministru al Educației, domnul Remus Pricopie. După care lucrurile s-au calmat și, trecând peste „exagerările” unor directori de școli care au forțat nota în privința spațiului de școlarizare disponibil, proiectul „clasei pregătitoare” și ideea unei școlarizări timpurii a prins viață. Și asta chiar în condițiile în care argumentele numeroase în favoarea acestei idei n-au fost cu adevărat discutate/însușite de către opinia publică. În același timp, un studiu relativ recent, efectuat de către Institutul de Științe Pedagogice, a evidențiat faptul că un număr impresionant de părinți și profesori a acceptat această nouă structurare a gimnaziului, fiind vorba de peste 95% dintre cei chestionați.

Întâlnirea fostului ministru cu reprezentanți ai unor organizații care au în programul lor aspecte ce privesc domeniul educației nu a fost neapărat un prilej de a se iniția o dezbatere polemică sau acuzatoare la adresa actualei conduceri a MEN, ci mai degrabă a avut scopuri „constructive”, în sensul în care – s-a spus – e nevoie de o convergență a eforturilor de a așeza, în sfârșit, școala românească pe un făgaș menit a ameliora calitativ școlaritatea și educația în ansamblul ei. În context, s-a subliniat și faptul că o bună structurare a sistemului și o simplificare a cadrului referențial ar fi măsurile cele mai urgente care ar trebui înfăptuite.

De altfel, unele dintre recentele decizii ale Ministerului Educației Naționale se înscriu într-o direcție bună, avându-se aici în vedere anunțatele evaluări pentru clasa a VI-a sau continuarea reformei curriculare, cu toate compromisurile de care se pare că nu se poate scăpa, compromisuri care privesc planurile-cadru în primul rând. Revenind însă la problema școlarizării timpurii, ideea nu-și are un drept de exclusivitate la unul sau altul dintre cei doi miniștri, Daniel Funeriu sau Remus Pricopie. Și nici la nu știu care organizație nonguvernamentală, deși Remus Pricopie însuși s-a arătat interesat de o asemenea discuție, ceea ce, desigur, e de bun augur. De fapt, despre ce este vorba?… Reluând câteva idei care n-au avut timp să devină bun public, școlarizarea timpurie nu este doar o „modă” adusă din Occident, ci expresia unei realități generate de condițiile socioculturale ale modernității. Se știe astfel că există o mult mai rapidă maturizare a seriilor/promoțiilor de copii, maturizare informațională, cognitivă, dar și somatică realmente. Pe de altă parte, societățile democratice au reale probleme în a edifica o școală obligatorie eficientă, de calitate și convingătoare, care să dureze până la 16 ani, când tânărul poate să caute un loc de muncă, dobândind astfel o autonomie pe care, specific, și-o dorește mult mai devreme azi. În atari condiții, a se continua o școlarizare de la vârsta de 6 ani pare a fi tot mai mult o problemă de inadecvare a strategiilor educaționale la realitatea cotidiană. Pe de altă parte, în Europa se preconizează ca peste circa un deceniu liceul să poată deveni obligatoriu. Lucru necesar pentru acea mult clamată societate informațională, dar greu de pus în operă. A imagina azi, de pildă, un elev de 17-18 ani stând cuminte în băncile unui învățământ general obligatoriu, și motivat în același timp la această vârstă pentru studiu, este destul de dificil. A vedea transpusă și în practică o asemenea realitate e și mai dificil. În schimb, o școlarizare timpurie, la vârsta de cinci ani sau chiar de patru ani, cum există deja în câteva țări europene, ar permite o formare la fel de „timpurie”, dar la vârste mult mai permeabile, a seriilor de elevi. Permeabilitatea de care vorbim presupune faptul că cu cât vârsta de școlaritate e mai scăzută, cu atât acțiunea dascălului, a curriculumului în ansamblu este mai puternică, iar obiectivele-standard ale învățământului obligatoriu pot fi atinse. Ar dispărea, în bună măsură, în aceste condiții – aceste condiții însemnând și un curriculum adecvat învățământului general obligatoriu –, tare ale școlii de azi, precum abandonul școlar masiv, analfabetismul, sau s-ar ameliora conflictul evident în prezent, observabil cu ochiul liber la noi, între școlaritatea propriu-zisă și educație. Avem în vedere nevoia ca școala românească de azi să ofere ceva mai mult decât cunoștințe de un fel sau altul, adică o educație civică solidă, asociată acțiunii directe, prin care elevul experimentează virtuți specifice cetății: întrajutorarea, spiritul de inițiativă, discernământul civic, toleranța, respectul Legii etc.

Nu sunt singurele posibile avantaje ale unei școlarizări timpurii. „Didactica” însăși asociată vârstelor timpurii acceptă inițiative ale elevilor, creează facilități reale pentru un mai bun parteneriat educat-educator, dar, paradoxal, servește pregnant și rolul de model al educatorului, tot mai diminuat pe măsură ce școlarul depășește vârstele timpurii. O formare avizată a micii personalități a elevului încă de la cinci ani, în conformitate cu un curriculum inteligent și eliberat de dominantele unui mental didactic în care interdisciplinaritatea, de pildă, e palidă, face parte din ceea ce s-ar putea numi „manipulările pozitive” exercitate de societățile moderne, dominate de o inflație informațională. Elevul, devenit adolescent și apoi matur, ar fi astfel mai bine pregătit să facă față libertăților de tot felul ale lumii de azi.

E de sperat că ideea unei școlarizări de la cinci ani va trezi suficient interes celor care au un cuvânt de spus, o părere avizată – avem aici în vedere specialiștii în domeniu, experții care au tangență cu educația în general –, iar inițiativa fostului ministru și interesul nedisimulat al actualului ministru pentru această idee nu vor rămâne doar o modalitate de a fi prezenți în spațiul public.

Să vedem, așadar, ce se întâmplă mai departe!

Adrian COSTACHE