Socialize

Facebook
Home » Societate » Educatie pentru societate » Identitate nationala » O rană deschisă în memoria românilor – Masacrul de la Fântâna Albă și lecția tragică a istoriei

O rană deschisă în memoria românilor – Masacrul de la Fântâna Albă și lecția tragică a istoriei

Marele necaz al românilor este acela c‑au fost așezați la confluența a trei imperii, care mai de care mai hrăpăreț. Și‑au întins labele de mai multe ori asupra pământului românesc, încercând de fiecare dată să mai smulgă o parte din el și să ajungă la inima lui. Dar la ea n‑au ajuns niciodată.

Așa s‑a întâmplat și‑n blestematul an 1940 când România a fost forțată să cedeze fostei Uniuni Sovietice un teritoriu locuit de peste trei milioane de români bucovineni. Se întâmpla aceasta în urma încheierii odiosului pact dintre Hitler și Stalin. Evenimentul respectiv i‑a luat prin surprindere pe locuitori, prinzând familii de români cu membri de o parte și de alta a sârmei ghimpate. Aceștia au încercat să‑și întregească familiile, dar din România. Dar nu se putea face acest lucru legal, sovieticii interzicând acest lucru. În zona aceasta activă Unitatea 97 de grăniceri sovietici, care avea în competență un segment de graniță de 7,5 km la sud de Cernăuți, chiar granița care trebuia trecută de români.

Hotărârea românilor bucovineni de a‑și întregi familiile era de neclintit, lucru pe care‑l făceau cu orice risc. În acest interval, după datele publicate de autoritățile ucrainene, au trecut ilegal granița un număr de 471 de persoane din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț, iar din zonele mai îndepărtate, Vășcăuți, Noua Suliță, Cernăuți, Zastavna și Sadagura, un număr de 628 de persoane. Autoritățile ucrainene au estimat că‑n primul an de ocupație au trecut ilegal frontiera cu România peste 7.000 de locuitori. Dar, în realitate, credem că numărul acestora a fost mult mai mare.

Cu toate represaliile făcute împotriva românilor, exodul acestora peste granița cu România a continuat. Nimic, dar absolut nimic nu‑i putea împiedica pe bucovineni să ajungă pe plaiurile țării rămase libere. Știau că plecau la moarte, dar aveau un singur gând: să‑și întregească familiile.

La 19  noiembrie 1940, 40 de familii cu 1.015 membri din localitatea Suceveni au încercat noaptea să treacă granița pe la Fântâna Albă. În confruntarea cu grănicerii sovietici, trei persoane au fost ucise, iar două au fost rănite și capturate. Restul grupului, inclusiv cinci răniți, a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovietice au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 români.

O încercare reușită a avut un grup de peste 100 de persoane din Mahala, Ostrița, Horcea și din alte sate. A fost un exemplu singular. La 6 februarie 1941, peste 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șerăuți, Horecea urbană, Ceahor, Molodia și Ostrița au fost surprinși de grănicerii sovietici și mitraliați. Au căzut foarte mulți  sub gloanțe, dar 57 de persoane au reușit să scape în România. Dintre ceilalți, 44 au fost arestați și acuzați că „sunt membri ai unei organizații contrarevoluționare“. La 14 aprilie 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, iar restul au fost condamnați la câte 10 ani de muncă forțată și la interzicerea pe timp de cinci ani a drepturilor civile. Ca și‑n exemplul anterior, toate rudele lor au fost arestate, fiind considerate trădătoare de țară și deportate în Siberia. Nu se știe cu exactitate câți dintre aceștia s‑au mai întors acasă.

Se pare că autoritățile sovietice au pus gând rău românilor. Astfel, la începutul anului 1941, poliția secretă sovietică a lansat un zvon conform căruia autoritățile au permis trecerea graniței în România pentru aceia care doresc să se stabilească acolo. În acest scop, bucovinenii s‑au organizat și la 1 aprilie 1941, locuitori din mai multe sate de pe valea Siretului (Suceveni, Cupca, Concești, Pătrăuții de Jos și Pătrăuții de Sus) au format o coloană și s‑au pornit să treacă granița în România.

Coloana avea în frunte un steag alb, mare, icoane, prapuri și cruci din cetină, dovedind astfel că sunt pașnici. În coloană erau peste 3.000 de români: copii, femei, bătrâni. Dar, la aproximativ trei kilometri de granița cu România, la Varnița, au fost somați de grănicerii sovietici să se oprească. Atunci au înțeles că nu vor fi lăsați să treacă în România. Dar au ignorat somațiile și nu s‑au oprit. Și s‑a dezlănțuit infernul asupra lor. Din toate părțile au început să răpăie mitralierele, care‑i secerau pe români. Cei care încercau să scape au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu săbiile. Cum să‑mpuști niște oameni care se deplasau pașnic, în rândurile cărora se aflau copii, femei și bătrâni?

După masacru, răniții și muribunzii au fost legați de cozile cailor și târâți în cinci gropi comune, săpate dinainte. În ele au fost îngrămădiți, morți sau vii, femei, copii, bătrâni, chiar și copii sugari. Au fost îngropați de vii. Martori oculari, scăpați din acest masacru, au declarat că încă timp de aproximativ două  zile și două nopți s‑a mai mișcat pământul, până ce toți și‑au dat duhul. Câțiva arestați au fost duși de NKVD la Adâncata. După torturi de nedescris, au fost duși în cimitirul evreiesc al orașului și aruncați de vii într‑o groapă comună. Peste ai a fost aruncat var, pe care l‑au stins.

Niciodată nu s‑a putut afla numărul exact al victimelor. Mulți dintre ei au fost identificați. Astfel s‑a aflat că erau din localitățile Carapciu, Cupca, Dimca, Suceveni, Iordănești, Pătrăuții de Sus și Pătrăuții de Jos.

Dar autoritățile sovietice nu s‑au oprit aci. Ele au comunicat că, într‑un incident de graniță, au fost împușcate 20 de persoane: femei, copii și bătrâni. Dar din listele făcute mai târziu a rezultat că numărul victimelor din numai șase sate bucovinene era de 44 de persoane. Alte estimări ale martorilor oculari vorbesc de de la 200 la 2.000 de victime împușcate, altele rănite și‑apoi omorâte cu lovituri de sabie sau de hârleț și‑apoi îngropate de vii.

Unul dintre martorii oculari, profesorul de liceu Gheorghe Mihailiuc, atunci adolescent de 16 ani, a publicat cartea „Dincolo de cuvintele rostite“, publicată în anul 2004, în care a descris ce s‑a întâmplat atunci la Fântâna Albă ca „pe un genocid, masacru, măcel“. Dar noi ne întrebăm firesc: pentru 20 de morți sau chiar de 200 erau necesare cinci gropi comune? Nu credem.

Dar masacrul a avut și urmări; a venit o perioadă în care s‑au desfășurat represalii din partea autorităților sovietice. În noaptea de 12/13 iunie 1941, peste 13.000 de români bucovineni au fost ridicați de NKVD din casele lor și deportați în Siberia și Kazahstan. Puțini dintre ei au supraviețuit. Urmare a mai multor acțiuni de acest fel, populația românească a scăzut dramatic, fiind înlocuită cu ruși aduși din cele mai îndepărtate locuri ale imperiului sovietic. Populația românească a scăzut din regiunea Cernăuți cu 75.000 de persoane. S‑a afirmat că aceste persecuții au făcut parte dintr‑un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic.

Până‑n anul 1990, subiectul „Fântâna Albă“ a fost tabu. Doar în anul 2000, autoritățile ucrainene au permis să fie oficiat un parastas în memoria acestor martiri. Iar de atunci, în fiecare an, la Fântâna Albă se strâng mii și mii de oameni din întreaga Românie și din Ucraina pentru a‑i comemora pe acești martiri.

La 12 aprilie 2011, Camera Deputaților a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de  1 aprilie s‑a instituit „Ziua națională de cinstire a memoriei românilor‑victime ale masacrelor de la Fântâna Albă și alte zone, ale deportaților, ale foametei și ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar în Ținutul Herța, nordul Bucovinei și în întreaga Basarabie“.

În anul 2016, deputatul Eugen Tomac a propus constituirea unei comisii parlamentare pentru cunoașterea adevărului despre acest masacru și numărul martirilor. Se pare că nici acum comisia nu este constituită. Deci…

După cum ne‑am obișnuit de ani buni, și‑n acest an o delegație a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina s‑a deplasat la comemorarea victimelor de la Fântâna Albă. Din delegație au făcut parte domnii Mihai Frunză, Chițan Nicolae, Chița Amfilofie, Ion Burciu și subsemnatul.

Din motive bine cunoscute, am pornit la drum odată cu apariția zorilor, străbătând drumul într‑un timp‑record, deoarece la ambele vămi era liniște și‑am putut trece foarte repede. Nici vameșii ucraineni n‑au fost prea exigenți, după ce ne‑au întrebat cu ce scop mergem în Ucraina. Pe drum n‑am fost prea vorbăreți. Ne gândeam la sinistrul eveniment care a  avut loc în 1 aprilie 1941. Și ne cutremuram.

Cu noi, delegația Filialei Rădăuți a SCLRB, a venit și domnul profesor Nicolae  Chițan, de la Filiala Iași, iar la Fântâna Albă am avut plăcerea să ne întâlnim și cu soții Abutnăriței, de la Filiala Vatra Dornei. În plus, ne‑am reîntâlnit cu membri ai Societății de Limbă Românească din Cernăuți, ai Societății „Golgota“, de fapt unul dintre organizatorii acestui pelerinaj.
Și pe lângă ei alți prieteni de‑ai noștri, pe care ni i‑am făcut de‑a lungul anilor în cadrul activităților noastre comune.

Întâi și‑ntâi ne‑am întâlnit, la îndemnul domnului Octavian Bivolaru, președintele Societății „Golgota“, la crucea ridicată prin osârdia regretatului patriot bucovinean Dumitru Covalciuc, trecut prea curând la cele veșnice. Acolo, cu privirile plecate, am ascultat cântecul „Reaprindeți candela!“, cântec devenit imnul Societății „Golgota“. Acolo a fost aflată una din gropile comune. Apoi a deschis manifestarea, prezentând câteva date despre acest masacru, întărind că la Fântâna Albă au fost uciși mișelește numai români bucovineni.

Publicistul Ștefan Broască, unul dintre cercetătorii acestui eveniment, a arătat, din relatările unor martori oculari, cum au procedat grănicerii sovietici. A arătat c‑au fost plantate cruci, de către urmașii celor uciși sau de alți oameni, dar, cu timpul, au dispărut din acea pădure.

La fel cum a dispărut  în 1991 și troița care a fost amplasată aici. Mai târziu a fost ridicat aici un monument, iar după 10 ani a fost ridicată și troița. E păcat că acest caz nu este cunoscut în toată lumea.

Ziaristul Nicolae Toma de la Zorile Bucovinei a arătat că românii se strâng în fiecare an aici și‑i plâng pe cei uciși. Ziarul a scris nenumărate articole în care a tratat și acest subiect. Tinerii trebuie să cunoască adevărurile istoriei, așa cum au fost ele, nu falsificate.

Din partea SCLRB au vorbit domnii Mihai Frunză și Ion Burciu, care‑au transmis salutul Consiliului Director și al tuturor membrilor Societății și au rugat să ne străduim toți pentru păstrarea și perpetuarea memoriei și‑a acestor martiri. I‑au felicitat pe organizatori pentru această comemorare, pentru cele trecute, dar și pentru cele viitoare.

Aceleași sentimente au exprimat și alți vorbitori, cum au fost Vasile Răuț, vicepreședinte al Societății „Golgota“, Ionel Popescu și Lazăr, al cărui bunic a pus steagul în anul 1918 pe primăria orașului Chișinău, apoi a plecat în Ținutul Maramureșușlui, a luat un credențial și‑a plecat cu delegația de săteni la Alba Iulia. Vrednic român!

Domnul Ion Leașcenco, reprezentant al Blocului Naționa­lităților din Chișinău, a venit a patra oară la această comemorare. Indiferent câți au murit aici, a arătat că durerea poporului român este foarte mare, iar rana în sufletul românilor este încă deschisă și doare. Dorește ca teritoriile românești înstrăinate să revină la sânul României și să trăim într‑o Românie întreagă.

Ne‑am deplasat apoi la troița principală unde Sfinția Sa, preotul Velnic Melchisedec, starețul  Sfintei Mănăstiri Putna, împreună cu un sobor de preoți, a oficiat un Te Deum în memoria martirilor români uciși aici. A rostit apoi un cuvânt înflăcărat, plin de patriotism și cu îndemnuri pentru cei mari, dar și pentru cei tineri sau cei mici.

Domnul Vlad Bilețchi din Chișinău a arătat că bunicul lui este bucovinean. A arătat că astăzi avem libertate, dar nu știm cum s‑o folosim. Se bucură c‑au venit oameni mulți, dar nu‑nțelege de ce sunt așa de puțini tineri. Doar tinerii sunt cei care  trebuie să ne ducă nația mai departe. Aici, la Fântâna Albă, au fost omorâți numai români.

Doamna Irina‑Loredana Stănculescu, consulul general al României la Cernăuți, a vorbit despre dragostea de patrie, credință, neam și limbă a celor care‑au fost omorâți la Fântâna Albă. Nu‑nțelege ce‑a fost în inimele celor care‑au tras în trupurile femeilor, copiilor și al bătrânilor. Nu trebuie să uităm grozăviile ce s‑au întâmplat aici.

De la Chișinău au mai venit Mariana Struț și Vitalie Zîgrea, care au adus și răspândit printre oameni  revistele BucPress și două numere din revista Princhindel, pentru copii, ambele scrise în limba română.

Au rostit cuvântări și reprezentanți ai oficialităților, dar toate au fost în limba ucraineană. Dar noi, care știm numai limba română, am ascultat, dar n‑am înțeles nimic. Sunt sigur că s‑ar fi găsit printre ucraineni și etnici români care ne‑ar fi putut traduce cele spuse. În alți ani ni s‑au tradus cele spuse. Așa că…

Cum n‑au lipsit la comemorare de ani buni membrii ansamblului de la Liceul Ion Nistor, din Vicovu de Sus, au venit și de data aceasta însoțiți de direcorul liceului, prof. Angelo‑Cătălin Barbuță, și prof. Vasile Schipor, conducătorul ansamblului. Nu‑l uit nici pe  starețul Velnic Melchisedec, tatăl spiritual al acestui ansamblu. Cinste lor! Fiind întrebat cum de‑a venit și anul acesta cu adolescenții de la liceu, directorul mi‑a răspuns scurt: „Trebuia să venim!“ Fără comentarii. Dar alții de ce n‑au venit? Bine c‑au străbătut drum lung, pentru a veni și‑n acest an, reprezentanți de la Timișoara, Bistrița‑Năsăud, Onești, Cluj‑Napoca și din multe alte localități, iar oficialitățile din Suceava n‑au venit. Dintre politicieni, doar europarlamentarul Cătălin Ivan a venit și‑a rostit o înflăcărată alocuțiune, prin care a îndemnat românii să nu uite coșmarurile prin care‑au trecut de‑a lungul istoiei sale și să lupte pentru înfăptuirea Unirii. Printre altele, a spus: „Numele fiecăruia dintre cei exterminați aici să fie trecut în inimile noastre și înscrise cu litere de aur în istoria românilor“.

În finalul comemorării, doi copilași, nu mai mari de‑o șchioapă, îmbrăcați în frumoase costume populare bucovinene, au tras clopotul troiței, parcă pentru a‑i trezi pe români din letargie, a trezi neamul românesc la viață și la realitate.

Iar tinerii de la liceul vicovean au prezentat un emoționant moment literar‑muzical. Spectatorii au ascultat cu mare atenție superbele doine și balade interpretate de fetele de la Vicov și recitarea unor poezii de către un tânăr. Am aflat cu satisfacție că versurile au fost scrise de doamna primar de la Mahala, Elena Nandriș, între această comună și liceul vicovean existând relații de colaborare de mult timp.

Iar comemorarea a fost încheiată așa cum se face la români. Părintele stareț a trimis printre participanți preoți și călugări, care i‑au servit cu sarmale și cozonac de post, acestea fiind stropite cu un pahar de vin. Iar gospodinele din satul Cupca nu s‑au lăsat nici ele mai prejos. Pe toți i‑au servit cu sarmale, pâine și băuturi răcoritoare. În acest timp, corul preoților a interpretat cântecul „Când a fost să moară Ștefan“. Nu vă pot spune ce atmosferă au creat. Cinste lor!

Întorcându‑ne spre casă, drumul ni s‑a părut lung, am comentat despre desfășurarea comemorării și ne‑am gândit cu dragoste la personalitățile care au străbătut țara pentru a veni la Fântâna Albă. Respectul, admirația și prețuirea pentru martirii neamului românesc, pentru că aceștia sunt ai întregului neam, i‑a făcut să lase odihna dintr‑o zi de sărbătoare și să vină la Fântâna Albă pentru a aprinde o lumânare în locul în care au fost mitraliați niște oameni nevinovați,  să‑și plece capul la pământ și să se gândească la cei considerați vinovați de călăii lor pentru că erau români că‑și iubeau credința, patria, limba și istoria neamului românesc. Oare alții îndreptățiți și obligați să vină acolo de ce‑au stat acasă? Numai bunul Dumnezeu știe. Mare este grădina Ta, Doamne!

Prof. Gh. DOLINSKI, foto – Nicolai HAUCĂ, Euromedia