Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » O temă delicată: calitatea cadrelor didactice

O temă delicată: calitatea cadrelor didactice

Iată un subiect fecund pentru condeiele profesioniste, pentru analiştii sistemului nostru de învăţământ: calitatea cadrelor didactice. Se pare că purtătorii de catalog sunt socotiţi, mai nou, veriga slabă şi, ca atare, devin, ipso facto, o ţintă analitică pentru publiciştii versaţi, cei care, într-un sens mai general, sunt consideraţi formatori de opinie. Trebuie să recunoaştem că tema este delicată şi impune circumspecţie şi un minimum de prudenţă în folosirea termenilor. Putem cădea uşor în câte o capcană perfidă. Decupând dintr-o realitate incontestabilă câte o secvenţă revelatoare sau un episod relevant, le putem extrapola la dimensiunile întregului sistem educaţional şi vom extrage concluzii grăbite, de fapt, refracţii subiective ale unui caz particular. Nu întotdeauna, particularul exprimă generalul, deşi o filosofie, azi revolută, ne învăţa odinioară, în termeni apodictici, un adevăr axiomatic: partea exprimă întregul, iar întregul se exprimă prin parte. Întreb cu o naivitate prefăcută: Ce casă de cercetări sociologice a făcut sondaje profesioniste în arie naţională, pe mii de subiecţi, pentru a stabili calităţile şi vulnerabilităţile cadrelor didactice active din şcoala românească de azi? Nu ştim să se fi făcut o asemenea cercetare serioasă, aşa încât nu ne rămâne decât să operăm cu adevăruri parţiale, fatalmente relativizante. În context, ar trebui clarificată sintagma-cheie „verigă slabă“. Conform căror criterii este slabă? Care este termenul de referinţă? Raportăm calităţile cadrelor didactice la un etalon ideal al educatorului? Le judecăm prin comparaţie cu profesorii finlandezi, japonezi ori din Singapore? Iată întrebările la care nu se poate răspunde uşor.

Dacă pornim de la o bază analitică obiectivă, putem afirma ritos că întregul corp profesoral preuniversitar este produsul societăţii româneşti din ultimele trei-patru decenii. Este greu de crezut că mai funcţionează la catedră oameni care erau activi în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dispărut de pe scena istoriei acum exact 52 de ani (în martie 1965). Aşadar, colegii noştri de la catedră datorează formarea iniţială fie epocii totalitare ceauşiste (până în 1989), fie perioadei democratice postdecembriste, altfel spus, ultimilor 27 de ani. Sunt două etape istorice distincte, având ca liant traiectul profesional al educatorilor mai vârstnici ori mai tineri. Acesta este un dat obiectiv, de la care trebuie să pornească orice analiză de bună-credinţă.

Cunoaştem în mare calitatea liceelor româneşti, instituţii deloc omogene în privinţa standardelor de performanţă: colegii centenare cu prestigiu consolidat, care „absorb“ elita gimnazială din oraşele în care fiinţează, apoi liceele teoretice, de bun renume, din localităţi mai mari sau mai mici, liceele tehnologice – unele înfiinţate în ultimii ani, grupurile şcolare agricole. Acestea instruiesc şi educă elevii poporului român, în conformitate cu un plan-cadru de învăţământ, în acord cu programele şcolare, utilizând manualele aprobate de Ministerul Educaţiei Naţionale. Liceenii aceştia alcătuiesc baza de selecţie pentru facultăţile cu finalitate pedagogică, cele care „livrează“ sistemului cadre didactice, exact acelea care mâine vor fi puse pe cântarul calităţii de către „cerberii“ şcolii româneşti: analişti, psihologi-pedagogi, publicişti, experţi în educaţie.

Formarea iniţială este aşa cum este. „Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi“ (Eminescu). Din surse demne de încredere aflăm că nicio universitate românească nu se plasează în primele cinci sute ale planetei. Poate că nici în primele şase sute. Dincolo de clasamente şi ierarhii, în spaţiul nostru mioritic s-au făcut mereu disocieri între universităţile de stat şi universităţile particulare, în favoarea primelor, s-au emis judecăţi juste cu privire la necesitatea organizării unor examene de admitere exigente, care să filtreze candidaţii (dar ideea a rămas în suspensie), s-au rostit diatribe împotriva „fabricilor de diplome“, contra învăţământului universitar mercantil, împotriva corupţiei univer­sitare, a doctoratelor trucate, a favoritis­mului şi nepotismului. Lucrurile au încremenit în coadă de peşte, câtă vreme instituţiile de control abilitate au rămas în inerţie, n-au acţionat prompt pentru înlăturarea cauzelor şi eliminarea efectelor perverse. Cum se poate verifica vocaţia didactică a unui tânăr la intrarea într-o facultate filologică? Răspuns corect: în niciun fel. Admiterea pe bază de dosar, cu medii liceale inflamate conjunctural prin efectul de halou, prin „contaminare“ psihologică ori la presiuni insidioase şi neortodoxe ale părinţilor, rudelor colaterale ori prietenilor influenţi favorizează apariţia în sistem a mediocrităţilor onorabile, exact cele care populează astăzi cancelariile. Este edificator – în logica demonstraţiei noastre – modul destul de facil în care se desfăşoară practica didactică în facultăţi, şi nu de ieri, de azi, ci de ani de zile: lecţii demonstrative puţine, „regizate“ mai mult sau mai puţin dibaci, clase cunoscute precar ori deloc, profesori titulari blazaţi care formulează sugestii în dorul lelii, îndrumători formalizaţi, care fetişizează hârtiile şi promovează un birocratism apăsător – iată tabloul realist din categoria „déjà vu“.

Din perspectiva formării continue, trebuie să acceptăm un adevăr inconfortabil: universităţile, casele corpului didactic din judeţe şi celelalte entităţi care formează… formatori în educaţie n-au ajuns la formula impecabilă de acţiune: există formalism, improvizaţie, paliative, soluţii pompieristice. Nu întâmplător, candidaţii la titularizare ori la definitivat rătăcesc potecile psihopedagogiei şi ale specialităţii, ies din sală la vederea subiectelor, se dau „răniţi“ şi-şi menajează orgoliul prin retrageri tactice. Un distins profesor de colegiu naţional aducea în discuţie un concept al autoformării: studiul individual. Nu cumva acesta s-a perimat sub forţa stihinică a tehnologiei moderne, a emancipării materialist-mercantile? Acelaşi interlocutor observa defetist că valoarea supremă de afirmare socială a devenit banul, în jurul căruia se învârt toate speranţele şi iniţiativele oamenilor. Practic, se înfruntă două poziţii ireconciliabile: cea îngust-materialistă cu aceea a spiritului, a culturii modelatoare. Profesorii oneşti, pasionaţi de munca lor, obiectivi, devotaţi profesiei până la uitarea de sine sunt – se pare – pe cale de dispariţie. Au ieşit în prim-plan mediocrităţile agresive şi insolenţa, oportuniştii perseverenţi, carieriştii fără scrupule, dascălii conformişti şi comozi, interesaţi de salarii mari şi cât mai puţină muncă. Este – să recunoaştem – un tablou deprimant al tipologiei didactice, a cărei dinamică este orientată spre satisfacerea nevoilor primare şi atingerea unei bunăstări confortabile, dacă se poate cu efort minim. Este posibil, aşadar, ca veriga slabă să fie tocmai oamenii de la catedră, nu toţi, dar reprezentând un număr semnificativ, adică tocmai acele făpturi concrete care ne trimit simbolic la un reper mitic precum Domnul Trandafir. Lumea didactică – socotea interlocutorul amintit mai sus –
se demitizează sub ochii noştri, aşa încât la întrebarea hamletiană „Ce-i de făcut?“ (reluată din recuzita propagandistică leninistă) nu există decât un singur răspuns: Deocamdată, nimic!

Şi totuşi… putem să depăşim această viziune semiapocaliptică: mai este posibil să apară în viitorii ani profesorii exemplari de care avem nevoie: cu orizont cultural larg, viziune modernă integratoare, spirit moral, onestitate şi obiectivitate, empatie şi comprehensiune.

Teodor Pracsiu

P.S. Domnul profesor Adrian Costache îmi face onoarea de a mă cita de trei ori în articolul Domniei Sale „Veriga slabă a sistemului: Profesorii?!“, publicat recent în Tribuna învăţământului. Este semn că tema e fecundă, incitantă şi sunt de dorit cât mai multe opinii, fie şi divergente, care să limpezească această problemă spinoasă a calităţii educatorilor.