Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » O temă recurentă: cultivarea limbii române

O temă recurentă: cultivarea limbii române

Uniunea Scriitorilor din România a lansat recent în presa literară un comunicat având ca temă degradarea limbii române în spațiul public. Este un subiect recurent, la care ne întoarcem periodic, aproape obsesiv, pentru a constata (a câta oară?) alterarea treptată a limbii române scrise și vorbite, dar fără a decela soluțiile adevărate ale problemei. Nici comunicatul amintit mai sus nu propune remediile necesare, limitându-se la o frază generală de angajament și implicare: „Uniunea Scriitorilor își exprimă disponibilitatea de a pune la dispoziția celor în cauză întreaga ei experiență culturală pentru corectarea acestei stări de lucruri“.

Situația generală nu este deloc roză, iar documentul asumat de breasla scriitoricească semnalează corect impasul în care ne aflăm: „…limba română vorbită și scrisă în spațiul public – de către politicieni, oameni de media, «vedete» ale divertismentului și alte categorii de persoane cu apariții publice frecvente – a atins un nivel îngrijorător de scăzut din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale și ortografice, ca și al vocabularului utilizat. În pofida existenței unor instituții cu funcții de reglementare, această degradare este continuă și nu se întrevede niciun semn că s-ar opri. Degradarea limbii române vorbite este însoțită și amplificată de o la fel de îngrijorătoare prăbușire a nivelului cultural general“.

A vorbi despre starea limbii române este oricând oportun și necesar. Aș spune că avem o datorie morală esențială  să protejăm acest instrument fundamental de comunicare, ca atribut primordial al identității noastre naționale. Din perspectivă diacronică, problema limbii române a fost preocuparea de căpetenie a cronicarilor Evului Mediu (Grigore Ureche, Miron Costin ș.a.), a cărturarilor umaniști (Nicolaus Olahus, Dimitrie Cantemir, Stolnicul Constantin Cantacuzino), a corifeilor străluciți ai Școlii Ardelene (Samuil Micu Klein, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu), a scriitorilor enciclopediști din secolul al XIX-lea (Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Al. I. Odobescu, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Al. Philippide), a marilor lingviști și filologi din secolul XX (Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur ș.a.). Forme insolite de protecție lingvistică a propus, după Revoluția din decembrie 1989, senatorul George Pruteanu („Legea Pruteanu“), dar impetuosul promotor s-a lovit de multiple prejudecăți, contestații și negări agresive și s-a stins înainte de a-și duce la capăt proiectul. Fapt remarcabil este acela că astăzi avem la dispoziție lucrările științifice normative ce reglementează riguros utilizarea limbii române în scris și oral: Gramatica Academiei, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (D.O.O.M.), dicționare de neologisme, Dicționarul explicativ al limbii române (D.E.X.) ș.a. Dar beneficiarii direcți – vorbitorii nativi – le consultă? Aceasta este întrebarea, ca să vorbim hamletian. Aș spune – pornind de la realități indubitabile – că există chiar o rezistență la noutățile ortografice, o atitudine refractară a indivizilor și a unor structuri instituționale. Să ne gândim la reacția disproporționată a unor vorbitori nativi în fața nevinovatelor forme niciun, nicio, reglementate în D.O.O.M.2, cu precizarea tuturor contextelor lingvistice în care se ortografiază unit ori separat (niciun – nici un, respectiv, nicio – nici o). Nici astăzi unii intelectuali și unele edituri (sic!) nu respectă regula academică a lui â din a în interiorul cuvintelor de bază.

Nu avem numai suportul teoretic pentru a utiliza corect limba română în scris și oral, ci și un sistem organizat de instituții capabile să susțină sistematic acest demers: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan“ din București și filialele Academiei din țară, catedrele de limba și literatura română de la toate universitățile de stat și particulare din România, cadrele didactice universitare și din preuniversitar, indiferent de specialitate, presa scrisă și audiovizuală, Uniunea Scriitorilor, editurile, indiferent de profil. Cultivarea limbii ar trebui să fie o problemă a întregii societăți.

Comunicatul U.S.R. fixează între „culpabili“ în primul rând politicienii, oamenii din media și vedetele divertismentului; este o viziune îngust – restrictivă. Miza reală sunt sutele de mii de elevi și studenți care vin din urmă și arată – cel puțin unii dintre ei – o precară cunoaștere a normelor gramaticale, ortografice, ortoepice, de punctuație, stilistice și semantice. Formatorii de opinie, politicienii, analiștii, „conferențiarii“ infatigabili de pe ecranele televizoarelor ar trebui să se gândească în primul rând la ecoul spuselor lor în spațiul public, la formele de manipulare, mai grosolană sau mai subtilă, pe care le folosesc și la impactul negativ al erorilor de limbă pe care le comit cu o îngrijorătoare frecvență. Nu cu foarte mult timp în urmă, profesorul Sorin Ivan a publicat un articol edificator în paginile Tribunei învățământului, făcând o analiză sagace a stării actuale a limbii române și formulând un diagnostic defel îmbucurător. Morala fabulei ar trebui să fie una optimistă, în orice circumstanță, pornind de la premisa că poporul nostru, greu încercat în istorie, are încă resurse de regenerare și încă își mai poate apăra limba.

Prima condiție pentru a corecta este să vedem unde greșim. În spațiul școlarității preuniversitare, bunăoară, cadrele didactice de limba și literatura română – ca vârf de lance în cultivarea limbii – semnalează sistematic erorile comise de elevi la extemporale, teze, simulări, evaluări naționale și bacalaureat. Cu toate acestea, remediile majore întârzie să apară. Orice profesor experimentat a inventariat de-a lungul timpului zeci și sute de erori recurente în lucrările scrise ale elevilor, fie că erau de ortografie, de punctuație, de morfologie, de sintaxă, de stilistică ori de logică. Exemplele ar umple spații ample și ar putea fi grupate pe categorii semnificative: ortograme greșite, litere minuscule la substantive proprii, ortografierea eronată a numelor de scriitori români și străini (V. Alecsandri, Cezar Bolliac, Ion Pillat, Mateiu I. Caragiale, Charles Baudelaire, Stephane Mallarme ș.a.), a unor adjective (somptuos, voluptuos, onctuos) ori confuzia frecventă între într-una (prepoziție plus pronume nehotărât) și întruna (adverb), confuzie pe care o comit și adulți titrați, cu veleități literare.

În limba română vorbită continuă să facă „victime“ năbădăiosul ca și, inclusiv în ograda politicienilor (ca și senator, ca și parlamentar, ca și inginer); este utilizată frecvent locuțiunea adverbială pe surse, care, fără a fi eronată, tinde să devină un clișeu, după cum, mai nou, s-a impus formula „Vă spun cu toată dragostea…“, identificabilă în limbajul unor analiști politici. Despre dezacorduri cu articolul genitival al, a, ai, ale nu se poate spune decât că sunt la ordinea zilei. Clișee, ticuri verbale, stereotipii, poncife, non-sensuri, pleonasme, anacolut, inadvertențe sintactico-stilistice, toate au cristalizat un nou limbaj de lemn, unul postdecembrist. O vedetă cândva a justiției române declara solemn – ritualic: „Procurorii și-au făcut treaba!“ și nu izbutea cu niciun chip să iasă din această zicere clișeistică. Elevi și adulți din spațiul mioritic nu cunosc „jocul“ sinonimic și se complac în folosirea unui lexic redus și tern. S-ar putea scrie volume masive – și chiar s-au scris – despre alterările fonetice, lexicale și morfologice ale cuvintelor consacrate ca particularități regionale, aflate departe de normele limbii române literare. Exemple: ghițăl (corect: vițel), copchil (copil), blidon (bidon), ghivetă (chiuvetă), s-o dus (s-a dus), o mâncat (a mâncat), șușá (șosea), îs (pentru sunt), îi (pentru este), plăcintuțî (plăcintuțe) ș.a.

S-au elaborat studii docte despre limbajul argotic și impactul asupra generațiilor juvenile. Nu avem în vedere argoul poetic la care au recurs nume sonore ale literaturii (Federico Garcia Lorca, Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu, Nichita Stănescu tânăr), ci la limbajul cu pretenții de încifrare utilizat mimetic și inerțial de elevi, studenți, pușcăriași. Complementar, s-ar putea vorbi mult despre jargonul româno-englez, impus astăzi cu atâta forță în condițiile globalizării și emancipării lingvistice. Și argoul, și jargonul (indiferent de „ingredientele“ ce-l compun pe acesta din urmă) sunt eretice în raport cu limba literară ca limbă etalon, dar ele exprimă foarte bine „spiritul veacului“ și o dinamică obiectivă. Limba română este un organism viu, care evoluează constant în temeiul legilor lingvistice obiective, cu mențiunea că uzul vorbitorilor nației va impune în cele din urmă norma. Totul trebuie judecat dialectic, în mișcare și în evoluție. A cultiva limba română corectă este, de fapt, o datorie patriotică a fiecăruia dintre noi.