S-a consumat, în bună parte, în momentul în care redactez aceste însemnări, tragedia asociată elevei Alexandra M. de la Caracal. Probabil că niciodată în ultimii ani avertismentul media cum că evenimentele care sunt relatate „ar putea să vă afecteze emoţional“ nu a avut un substrat mai temeinic. Revoltă, furie, indignare, toate stările generate de un fapt abominabil şi-au făcut loc în media ca şi într-o bună parte a societăţii româneşti, deşi nu au lipsit şi poziţii mai potrivite indiferenţei lumii de azi, ca latură tot mai vizibilă adusă de civilizaţia postmodernă.
Dar puţină lume a înţeles şi şi-a asumat totuşi un adevăr dureros: evenimentul tragic de la Caracal este, în fond, un indiciu material al marasmului moral al societăţii româneşti în care corupţia, indolenţa, mimarea regulilor, goana turbată după bani, servilismul, compromiterea instituţiilor statului, incompetenţa adusă de un politicianism de mahala, o democraţie prost înţeleasă, ca şi o lipsă cronică de educaţie au devenit trăsăturile unei lumi care pare a înţelege foarte greu, chiar şi după 30 de ani, nu doar avantajele unei societăţi libere, ci mai ales îndatoririle individului, generate de o astfel de societate. Şi, deşi pare a nu avea legătură directă cu cazul în sine, evenimentele vădesc încă o dată că am ajuns să avem un sistem educativ pentru care rigoarea este un vis îndepărtat ca şi cum rigoarea în educaţie ar fi opusul educaţiei.
Dar nu este rostul acestor rânduri de a face o analiză sociologică a stării de fapt a societăţii româneşti. Cu toate acestea, cifre care au apărut în aceste zile, strecurate printre picăturile acestei tragedii, au darul de a ne face să ne frecăm la ochi, parcă nevenindu-ne să credem că ele sunt reale: există, se pare, mai mult de o jumătate de million de dosare în sertarele poliţiei şi ale procuraturii române nerezolvate, cu autori încă necunoscuţi, tâlhării, violuri, răpiri, ucideri etc. Mai mult de 5% din populaţia adultă a României are sau a avut un dosar penal pe rol, dacă, într-adevăr, această cifră est adevărată… Sunt liberi în momentul de faţă aproape 20.000 de tâlhari, violatori, criminali, eliberaţi în urma unor recursuri compensatorii.
În alt plan, al vieţii cotidiene, numărul de absenţe din şcolile româneşti totalizează cifre de sute de mii, în vreme ce regulamentele şcolare par a fi făcute pentru inspecţii doar şi nu pentru respectarea lor. Copiatul în şcoala românească este un eveniment endemic, mii de ore nu sunt făcute, semestrial sau anual, semestrele şi anul şcolar sunt scurtate cu două-trei zile de către profesori dintr-un motiv sau altul, în mai mult de jumătate din şcolile româneşti se poate pleca şi veni oricând doreşte elevul sau printr-o învoire formală şi iresponsabilă. Între aspiraţia europeană a unei părţi a generaţiei tinere umblate prin Europa şi restul societăţii româneşti există o ruptură vădită, fiecare înţelegând în felul său ce înseamnă conceptul „civilizaţie“. În ansamblu, lumea românească este mult mai interesată de ceea ce înseamnă „trăitul bine acum!“ decât de proiecte de viitor, de ceea ce reprezintă tânăra generaţie pentru destinul acestei ţări. În mod intenţionat şi iresponsabil, clasa politică este preocupată doar de „binele“ din prezent, ţara suferind de lipsa infrastructurii, fără ca să-i pese cuiva de această stare. În cazul Alexandrei, un amărât de microbuz particular reprezenta, se pare, singura modalitate de transport sigur către şcoală, deşi în toţi aceşti ani şcoala, primăria, ministerul ar fi putut să facă efortul de a se interesa de destinul acelor elevi care fac naveta sau care desfăşoară activităţi în afara orelor de curs, cu un grad înalt de conţinut educativ, aprobate de şcoală şi în folosul şcolii, al elevilor săi. Dar, cum spuneam, trăim într-o ţară în care viitorul se confundă mai mereu cu prezentul, cu trăitul de la o zi la alta, cu grija pentru ca politicianul să nu răspundă de actele sale. A trebuit, de altfel, să aibă loc şi să fie mediatizată sub semnul unei emoţii covârşitoare o asemenea tragedie, pentru ca o mult controversată Curte Constituţională să descopere că toate modificările aduse Codului Penal şi Codului de Procedură Penală, iniţiate de actualul parlament, sunt neconstituţionale. Iată cum arăta, aşadar, un Parlament al României de azi, „moderne şi europene“, unul „capabil“ să producă în serie legi neconstituţionale.
Pe acest fundal, fostul ministru al educaţiei Ecaterina Andronescu, excedat de o nevoie irepresibilă de a se pronunţa, de a ocupa spaţiul public, a făcut o declaraţie care şi-ar fi avut sensul ei, dacă ea nu s-ar fi produs pe un fundal emoţional exploziv. Declaraţia, cel mult nepotrivită, a fost pretextul pe care l-a aşteptat actualul prim-ministru pentru a scăpa de un om incomod din guvern. Căci, să ne amintim, dincolo de tot ce i se poate reproşa fostului ministru, ea reprezenta în Guvernul României un om cu o anume prestanţă, cu prestanţa celei care, dincolo de apartenenţa la un anume partid, reprezenta garanţia unui anume profesionalism. Mai mult, ea tocmai realizase un proiect de reformă care părea să întrunească datele şi adeziunea unei părţi semnificative a societăţii româneşti. Or, tocmai acest ministru este demis, fiindcă tot acest ministru a făcut adesea declaraţii rezervate în legătură cu acţiuni ale actualului prim-ministru sau ale fostului lider al PSD. Mai mult, aceeaşi Ecaterina Andronescu a fost unul dintre contracandidaţii Vioricăi Dăncilă la conducerea actualului partid de guvernământ.
Sigur, au fost şi alte demiteri şi demisii. Dar toţi aceşti oameni, sau aproape toţi, au legătură cu ceea ce a însemnat conducerea României din ultimul deceniu. Demisiile şi demiterile nu pot, nu au cum, să estompeze o tragedie românească, cea a incompetenţei şi a balcanismului servil. Suferinţa noastră nu se termină cu aceste demisii sau demiteri, oricare ar fi ele, fiindcă purgatoriul prin care trecem a fost/este creaţia noastră ca societate, ca mentalitate, o creaţie a unui popor nepregătit în 1990 pentru a-şi trăi o libertate la care nici nu ştim prea sigur cât aspira atunci.
Adrian COSTACHE
