Socialize

Facebook
Home » Editorial » Editorial » Oameni și câini sau homo homini canis

Oameni și câini sau homo homini canis

Un copil a fost ucis de câini. Un copilaș frumos, de patru ani, cu chip de înger. În inocenţa lui copilărească, s-a dus să se joace cu ei și haita de bestii dezlănţuite l-a sfâșiat. O tragedie care ne umple sufletul de lacrimi… Încă un prilej de a ne pune întrebări asupra sensului a ceea ce se întâmplă și a ceea ce nu se întâmplă pe scena existenţei umane, bântuită de nenorociri, sub semnul parcă al absurdului și hazardului. Un suflet de înger a plecat între îngeri…

Nenorocirea se adaugă altora, în care alţi copii sau alţi adulţi au fost uciși ori sfâșiaţi de câini. Bucureștiul este un oraș asediat de câini vagabonzi. La periferii, pe mahalale, în marile cartiere improvizate de comunism, sub pretenţia urba­nizării, pe arterele din centrul Capitalei bântuie nesfârșite haite de câini. Câini pretutindeni. Câini în faţa Parlamentului și a Guvernului, în curţile spitalelor și ale instituţiilor publice. Nesfârșite haite hălăduiesc în jurul și chiar în curţile școlilor din București și din ţară. Copiii rămân vulnerabili, victime sigure în faţa animalelor fără stăpân, care, încet, dar sigur, se transformă în fiare însetate de sânge. Toată ţara este plină de câini vagabonzi și peste tot oamenii cad victimă câinilor. Câini ca nicăieri altundeva în Europa, în lumea civilizată. Dar noi suntem departe de civili­zaţie. Nenumărate cazuri de copii și oameni în toată firea atacaţi, mușcaţi, sfârtecaţi de câinii vagabonzi, sălbăticiţi, deveniţi bestii. Cozi, mii de oameni la spitalele de boli infecţioase, pentru vaccin antirabic. România este singura ţară din Uniunea Europeană în care mor copii și oameni mari sfâșiaţi de câini. O ţară dată la câini. În acest timp, nimeni nu întreprinde nimic. O uriașă nesimţire la nivelul politicienilor, autorităţilor, edililor și instituţiilor face ca numărul patrupedelor să prolifereze. În loc să ia măsuri, cei îndrituiţi se fac că nu văd și rămân absorbiţi în imunda lor gâlceavă balcanică…

Dincolo de reflecţiile, inexorabile, privitoare la sensul unei asemenea tragedii, în care moare un copil de patru ani – „au e sens în lume?”, se întreabă poetul –, în ordinea vieţuirii noastre cotidiene în această nefericită margine de lume, uitată de civilizaţie și bântuită de mizerie morală și materială, durerea se transformă într-o cruntă revoltă… Cei care trebuia să aibă grijă de câinii ucigași se declară nevinovaţi, au „conștiinţa curată”. Oamenii de bine hrănesc în continuare haita turbată… Câteva amenzi, discuţii nesfârșite, nepăsare… Cumplita tragedie a generat în opinia publică o jalnică dezbatere, cu argumente pro și contra, asupra câinilor, asupra a ceea ce e de făcut. O dezbatere sterilă, care ne situează într-o lume kafkiană, dezumanizată și alienată. Discuţii absurde între inși care par că și-au pierdut raţiunea și sufletul. Bine, oamenii ca oamenii, ei pot muri, dar ce facem cu câinii? Trebuie să apărăm aceste fiinţe neajutorate… Cine ne dă dreptul să eutanasiem câinii? Trebuie să fim europeni… Sunt tot mai mulţi cei care iau apărarea câinilor împotriva oamenilor. Sunt indivizi copleșiţi de milă pentru câinii de pe străzi, dar împietriţi de nepăsare pentru miile de victime ale animalelor, pentru cei uciși de fiarele slobode. Putem accepta că există persoane care și-au focalizat emoţiile și afectivitatea pe animale, îndepărtându-se de oameni. Animaţi de această iubire, care exclude omul din sfera ei, iubitorii câinilor invocă un argument de un fals umanism: câinii sunt, și ei, creaţia lui Dumnezeu, de aceea nu avem dreptul să-i eutanasiem. Atunci să nu mai fie stârpiţi nici șobolanii, aducători de ciumă, vulpile care răspândesc turbarea, păduchii cu tifosul exantematic, ţânţarii care aduc malaria și meningita, căpușele care dau borelioză și toate celelalte vieţuitoare. La fauna de câini vagabonzi din orașe și sate să adăugăm rozătoare, vulpi infectate cu rabie, lupi… Pe această logică bolnavă, toate fiinţele letale pentru om trebuie protejate. Dar oamenii? Pe ei cine îi apără? Moartea unui copil pare să nu mai cutremure o parte din populaţia acestor meleaguri, compusă din inși dezumanizaţi, cuprinși de o mare iubire faţă de fiarele canine. O iubire scelerată, cu iz criminal… Indivizi infirmi sufletește, infirmi de iubirea umană și creștină faţă de aproapele, au ajuns să dicteze pentru toţi, să condamne la moarte oamenii din dragoste lor pentru câini…

Societatea românească stă astăzi sub teroarea ONG-urilor care apără câinii. Cum îndrăznește cineva să îngaime că oamenii sunt terorizaţi de câini, cum pune cineva timid problema acestor patrupede sălbăticite, cum apare un hingher rătăcit, hăituit și încolţit el însuși de câini, sar ONG-urile, sar activiștii pentru protecţia animalelor, sar câinofilii și homofobii la beregata oamenilor… O iubire mistuitoare faţă de câini îi împinge pe unii într-un activism canin delirant și o ură atroce, deghizată ipocrit, îi asmute împotriva oamenilor. Am ajuns să trăim încolţiţi de câini și de cei care îi apără cu preţul vieţii oamenilor… Trebuie însă văzut dacă doar iubirea de câini sau mai mult iubirea de bani, bani mânjiţi cu sângele victimelor, îi motivează pe fanaticii iubitori ai câinilor și dușmani ai oamenilor… Zeci de milioane de euro intră în aceste asociaţii și fundaţii, care pretind că au grijă de câinii fără stăpân. Multe dintre nenumăratele organizaţii sunt în­jghe­bări suspecte din punct de vedere legal, consumatoare de bani mulţi, cu preţul spaimei, suferinţei și durerii celor sfâșiaţi sau omorâţi de câinii vagabonzi. O cercetare mai atentă, cu instrumentele legii, a acestor ONG-uri ar descoperi, probabil, sensul ascuns al activităţii lor. Se impune, de aceea, cu prioritate, o vastă anchetă pe această temă, la nivel naţional! Viaţa unor copii nevinovaţi ori a unor bătrâni neputincioși este la mâna unor iresponsabili și dezaxaţi care se îmbogăţesc din suferinţă și din moarte. Se mai întâmplă undeva în lume așa ceva? Mai există vreo ţară pe glob care se lasă terorizată de câini și de apărătorii lor? Dar dacă acestora li se năzare să apere și șobolanii, și păduchii, și căpușele, și vulpile turbate, și lupii etc.? Societatea românească stă sub teroarea câinilor, a javrelor și cotarlelor de tot felul…

Din tragedia care îndoliază o naţiune, din situaţia unică în lume în care o ţară este copleșită și ucisă de câinii sălbatici, politicienii își fac teren de luptă politică și electorală. Culmea cinismului și a iresponsabilităţii. O confruntare politicianistă cu iz demenţial se desfășoară în aceste zile la televizor. În loc să caute soluţii, cei de la Putere și cei din Opoziţie se întărâtă, se încaieră, mârâie și latră unii la alţii, arătându-și colţii, ca haitele care sfâșie și omoară oameni. Ceea ce urmăresc este limpede: discreditarea adversarului, acumularea de capital politic. Cea mai aberantă soluţie din câte se pot imagina este cea a referendumului în București. Când câinii ucid copii, mai trebuie consultare populară pentru soarta bestiilor? Grija pentru capital electoral este însă mai mare decât grija faţă de oameni. Şi dacă poporul, la referendum, va spune că nu vrea eutanasierea câinilor? Sunt foarte mulţi cărora le e milă de câini, dar nu le e milă de oamenii terorizaţi, sfârtecaţi și uciși. Şi chiar dacă populaţia ar cere eutanasierea, aplicarea rezultatului consultării publice este complicată, ia timp, fiind calea sigură spre recăderea în inerţie și prostraţie. Între timp, câinii pot ucide din nou, nestingheriţi. Pe de altă parte, istoria recentă ne arată cât preţ pun politicienii pe voinţa cetăţenilor exprimată la referendum… Referendum privitor la înlăturarea unui pericol pentru viaţa oamenilor? Referendum pentru soarta fiarelor care aduc moartea? Nu de proiecte absurde, nu de demagogie și populism avem nevoie, ci de acţiune imediată. Câinii vagabonzi trebuie înlăturaţi în cel mai scurt timp pentru a proteja viaţa copiilor și a tuturor celorlalţi. Singura soluţie, sub imperiul urgenţei: eutanasierea câinilor vagabonzi fără stăpân. Pentru viaţa oamenilor și a copiilor nevinovaţi.

Politicienii și guvernanţii au dat ţara la câini. Prin nepăsarea și cinismul lor, România a devenit o ţară ase­diată de câini vagabonzi. Câinii au voie să omoare oameni, dar oamenii n-au voie să se apere împotriva câinilor. Oamenii trebuie să lase câinii pe străzi, să le suporte dejecţiile și paraziţii, să coabiteze cu ei, într-o aberantă comuniune om-câine în spaţiul vital al omului. Dacă un om agresează un câine sau îl omoară, intră în pușcărie. Dacă un câine omoară un copil sau un adult, el trebuie dus în adăpost și protejat. Statul cheltuie pentru câini sume exorbitante. Dar cheltuie mai puţin sau deloc pentru orfani, pentru copiii sărmani, instituţionalizaţi ori abandonaţi, pentru amărâţi, bolnavi și infirmi, pentru pensionarii muritori de foame… În România de azi, un câine valorează mai mult decât un om. Trăim într-o lume întoarsă pe dos, dominată de un umanism pervers și de o dezumanizantă nepăsare. O nesimţire fără margini a unor oameni care și-au pierdut sufletul ne transformă pe toţi în victime. Dacă trebuie căutaţi vinovaţi pentru genocidul pe care bestiile canine îl produc, atunci ei vor fi găsiţi, cu siguranţă, și printre cei care ne conduc, ne guvernează, ne administrează de atâţia ani, în acest timp de marasm și nebunie. Alături de câini, autori morali sunt mulţi dintre cei care se perindă prin Parlament sau la guvernare. Îi va trage cineva vreodată la răspundere?

Unii oameni devin mai răi decât câinii. Unii oameni devin javre. Haite cu chip de om, dar cu suflet de câine, ne dictează, ne obligă să acceptăm să fim mușcaţi și omorâţi de câini… Asistăm la un spectacol inimaginabil al dezumanizării și cruzimii, care depășește cu mult cele mai sumbre utopii. Pe unii nici moartea unui copil nevinovat nu-i mișcă. Populaţia rămâne, ca de obicei, inertă, adâncită, de nepăsare și nesimţire, în somnul cel de moarte în care stă de foarte multă vreme. Alţii încearcă să tragă profit… Oamenii se transformă în câini turbaţi pentru ceilalţi oameni. Homo homini lupus. Homo homini canis. Politicieni, guvernanţi și parlamentari, nu fiţi complici la ucidere! Faceţi ceva pentru viaţa oamenilor! Măcar acum, când deja este prea târziu…

Sorin IVAN