Socialize

Facebook
Home » Noutati » Oglinda PISA și reformele postmoderniste

Oglinda PISA și reformele postmoderniste

Teste PISAAu venit recent rezultatele testelor PISA din 2012, împreună cu studiile aferente privind starea educației la nivel mondial. Clasamentul PISA, o anchetă care se realizează o dată la trei ani, din 2000 încoace, sub egida OCDE, situează România la coadă, indiferent dacă este vorba de matematică, citire sau științe. Această situație nu a provocat niciodată neliniște sau vreo brumă de dezbatere serioasă din partea factorilor responsabili, adică a inginerilor care reformează continuu sistemul nostru de învățământ. În mod surprinzător, foarte repede au prins grai unii dintre aceia care ne-au adus în situația actuală, dovedind un tupeu formidabil în încercarea de a ne prosti cu explicații aiuritoare privind cauzele dezastrului educațional prin care trecem. Este necesar, în aceste condiții, să facem puțină lumină în acest caz și să vedem ce ne arată, în fapt, testele PISA.

În primul rând, uitându-ne peste clasamente, observăm că peste tot unde au fost aplicate dogmele postmo­dernismului rezultatele au fost proaste, chiar și în situația unei bune finanțări a educației. În același timp, oglinda testelor PISA ne relevă că acolo unde statul a înțeles să facă investiții, unde statutul profesorului este respectat, unde examenele și exigența nu sunt considerate pericole sau forme de discriminare, unde au lipsit fanteziile postmoderniste, unde munca și disciplina sunt puse la baza activității de învățare, acolo rezultatele sunt spectaculoase. Aceste „secrete” apar în toate rapoartele OECD și ar trebui să ținem seama de ele. Ca să nu mai vorbim de revelația, înspăimântătoare pentru filosofia postmo­dernistă a lucrului făcut distractiv, ușor și repede, că nu poate exista succes fără muncă și seriozitate, fără respect acordat dascălului.

Testele au surprins prin căderea Finlandei pe locul 12, în timp ce podiumul a fost ocupat de Asia. În cazul poziției fruntașe a Chinei, o explicație ar fi acordul cu OECD, prin care participarea la studiu a fost condiționată de publicarea doar a rezultatelor din anumite provincii, fix acelea pe care le vedem pe primele locuri. Chiar și așa, în cazul țărilor asiatice explicația succesului ține de muncă, disciplină, seriozitate și mai ales de lipsa unor reforme postmoderniste ca la noi. Dacă învățământul japonez ar fi lăsat un pic pe mâna domnului Funeriu, ar trece fără îndoială în urma noastră rapid. În ceea ce privește regresul Finlandei, mai observăm că nu se vorbește de acesta nici în șoaptă. Ce s-a întâmplat cu modelul finlandez? De ce tocmai finlandezii pățesc nenorocirea, tocmai ei, care sunt specializați în producția de mediocrități voioase și sunt dați de exemplu pentru școlile și clasele axate pe abilități mixte (mixed ability)?! A obosit reforma și în Finlanda sau aveau dreptate profesorii de mate­matică din Paradisul Educației când arătau că drumul este greșit, cel puțin în domeniul științelor exacte? În momentul adoptării LEN, obiectivul era să imităm modelul finlandez și să gândim tot sistemul prin prisma obținerii unor locuri fruntașe la testele PISA, de parcă acest lucru ar fi însemnat automat un nu știu ce salt calitativ. Asta ne spuneau președintele și corurile reunite ale reformiștilor mioritici, ignorând faptul că testele în cauză nu trebuie fetișizate și nu pot ține loc de o bună educație. Apoi, vedem perfidul Albion, unde s-au școlit mulți din țârcovnicii reformelor de la noi, pe un rușinos loc 26! Și aceasta în condițiile unei foarte bune finanțări. Sau SUA, țara de unde am importat în vrac toate aiurelile postmoderniste, pe un și mai rușinos loc 36, devansate de aproape tot lagărul fost socialist, cu excepția noastră și a Bulgariei. Dar ce părere aveți de Vietnam pe locul 17, adică în primele 20 de țări, acolo unde Anglia visează să ajungă? Sau de locul 9 al Elveției, care mai șterge ceva din rușinea Europei și Americii? Ce caută elvețienii atât de sus? Ei bine, Elveția are ceva în comun cu premianții asiatici: concursurile – sângeroase, necruțătoare, lansate încă de la intrarea în gimnaziu, fără teamă că cei mici vor înnebuni sau vor fi traumatizați pe viață. Un părerist celebru, Ștefan Vlaston, crede că tendința sistemului educațional românesc de a favoriza elitele în detrimentul elevilor de nivel mediu și slab ar fi cauza majoră a dezastrului. Dincolo de faptul că aserțiunea este falsă, de ce pregătirea unei elite ar defavoriza majoritatea? Această elită există nu datorită, ci împotriva sistemului. Pentru că încă mai producem elite, a doua limbă vorbită la Microsoft este româna, în timp ce de finlandezi nu a auzit nimeni acolo. Nu ar trebui nici să ne enerveze faptul că avem olimpici internaționali, eliminarea acestora prin tot felul de aberații propuse în acest moment de reformiștii postmoderniști neavând darul de a rezolva problema elevilor slabi, creați tocmai prin reformele aplicate, prin măsuri precum reducerea programului școlar, hăcuirea orelor din planurile-cadru pentru discipline cu rol fundamental, precum fizica, chimia, biologia, istoria, prin „aerisirea” programelor, prin diluarea exigenței, prin chiar desființarea examenelor finale, înlocuite cu tot felul de surogate, prin bagatelizarea pregătirii de specialitate a profesorilor, la ultimele examene de titularizare subiectele fiind integral de pedagogie, prin înlocuirea muncii cu distracția și a disciplinei cu debandada creativă. Reformele au produs falimentul actual și poate ar fi cazul să discutăm serios acest lucru. Este suficient să ne uităm la LEN, un monument al postmoder­nismului, pentru a vedea că nu există vreo propoziție care să cuprindă cuvântul „muncă”. De când nu mai este munca o valoare? Nu prin muncă trebuie să ne construim viitorul? Pregătirea pentru viață nu presupune o educație prin muncă și pentru muncă? Dacă vorbim de cerințele pieții muncii, cărora școala trebuie să le răspundă, după cum ne asurzește domnul Vlaston, nu cumva prima cerință este munca, după cum îi indică și numele? Vrem competențe fără informații și învățătură fără muncă! Asia ne arată că nu se poate, că numai prin muncă asiduă se obțin rezultate bune, că numai competiția permite selecția și afirmarea valorilor. Este ceea ce ne-a arătat și Spiru Haret demult, iar noi ignorăm această lecție fundamentală a educației. În schimb, propunem permanent noi și noi aberații, așa cum face un expert de viață nouă, venit cu pluta de pe Tamisa pe Dâmbovița, pentru a ne lămuri că este nevoie să desființăm de urgență liceele și clasele de elită, cerință extremistă și neacceptată nici în vremea stalinismului de grotă. Distrugând elitele, nu vom ridica nivelul celorlalți, oricâte așa-zise studii ar demonstra aceasta. Oricum am privi lucrurile, pregătirea pentru o societate a competiției și performanței nu se face la grămadă, prin pedagogia devălmășiei și didactica paușală a abilităților mixte. În țara învățământului fără educație și a reformelor fără rezultate a început deja campania de amenzi pentru discriminare (aplicate de CNCD) în cazul școlilor care organizează concursuri pentru formarea unor clase de elită. Parcă am fi în vremurile cele mai proaste ale egalitarismului khmerilor roșii, dacă aberația de a considera inteligența, meritul (în clasele de elită se intră prin concurs, nu prin decizii arbitrare) motiv de discriminare. Toate examenele duc la discriminări pe criteriul inteligenței, cunoștințelor, deprinderilor, talentelor, acum trebuie să le desființăm pentru că produc discriminare în masă și noi vrem nivelare, toți să fim la fel. Se pare că cei de la CNCD au fost angajați fără niciun criteriu, pentru că orice criteriu ar fi fost folosit, însemna discriminare după această logică neghioabă.

Analizând cauzele succesului celor care l-au avut, experții britanici observau importanța statutului și motivării profesorilor, țările cu cele mai bune rezultate la PISA fiind și cele care plătesc salarii mai mari dascălilor, raportat la PIB-ul pe cap de locuitor. Deși acest aspect nu este suficient, rapoartele PISA subliniază că „salariile mai mari pot ajuta sistemele de învățământ în atragerea celor mai buni profesori”. Mai mult, Eric Charbonnier, specialist al educației la OCDE, arată că: „Sistemele educative asiatice funcționează bine pentru că cer multe lucruri de la elevi. Există apoi o cultură a educației: părinții, elevii, profesorii – toată lumea merge în aceeași direcție, muncește cu același obiectiv: ameliorarea performanțelor și corectarea greșelilor. În plus, copiilor li se oferă condiții optime pentru învățat. Nu în ultimul rând, formarea învățătorilor și a profesorilor este și ea parte din cheia reușitei. Toate țările din fruntea clasamentului care au progresat au pus formarea dascălilor în centrul sistemului… În prealabil, cei mai buni studenți au fost atrași spre acest sector, uneori cu salarii mai ridicate”. Atunci când militau pentru un statut demn al profesorului în societate, sindicatele militau de fapt pentru asigurarea primei condiții a unui învățământ de calitate. Care a fost replica reformiștilor? Una de tip totalitar: sindicatele sunt reacționare, retrograde, antirefor­miste, susținând interesele egoiste ale unei categorii de leneși incompetenți împotriva intereselor elevilor, părinților și societății. Iată că rapoartele OECD arată că, distrugând statutul dascălilor și stigmatizând sindicatele, reformiștii nu au făcut decât să saboteze reforma, să compromită atinge­rea obiectivului calității în educație.

Pentru că nu am spațiu, prefer să nu comentez acum conținutul testelor PISA. Indiferent însă de aprecieri, aceste teste au fost date tuturor în aceleași condiții, reprezentând o oglindă care ne arată, după extazul prilejuit de recentele rezultate la examenele finale de la noi, o imagine deloc plăcută. S-a comentat cu sârg că problemele PISA, fiind aplicativ-practice, ar fi prins pe picior greșit poporul școlar român, deprins numai cu teorii și memorări mecanice. Mă îndoiesc că aceasta-i explicația. Iar în materie de probleme aplicative avem o tradiție mai veche decât se crede. Spre exemplu, prima problemă tip PISA, prin care se abordau operațiile cu fracții din perspectiva interdisci­plinară, a vieții practice, a cooperării, adică a exigențelor de astăzi, a fost celebra povestire a lui Ion Creangă „Cinci pâni”. Recitind-o, consider că aceasta ar fi fost mult mai interesantă astăzi decât problemele triviale pe care le-am văzut în testele PISA, încât să merite a fi propusă pentru evaluare. Pe vremea stagiaturii pe meleaguri ialomi­țene, am avut curiozitatea să propun, la ora de istorie, unor elevi de clasa a VIII-a o problemă tip PISA avant la lettre, preluată din scrierile academicianului Solomon Marcus. Pe vremea aceea istoria avea alocate ore suficiente pentru a parcurge programa în ritm de menuet, nu de iureș nebun căzăcesc, ca acum. Elevii trebuia să afle câți saxoni și normanzi au luat parte la bătălia de la Hastings, din 1066, cunoscând, din informațiile lacunare ale cronica­rilor, că cele două părți aveau formațiunile de luptă în pătrat, că normanzii erau cu 512 luptători mai numeroși, că saxonii au ucis o jumătate dintre atacatorii normanzi, pierzând o cincime din efectiv, iar la sfârșitul bătăliei cele două tabere aveau același număr de oameni. Am fost surprins să constat că vreo trei elevi au reușit să rezolve problema, altfel dificilă, după mai multe tentative nereușite de abordare băbească (aceasta-i prima tentație la astfel de probleme), ajungând la utilizarea teoriei ca armă de luptă: au creat ecuația și au început căutarea soluției în numere naturale (fiind vorba de numere reprezentând persoane); au ajuns la divizorii lui 512, la cele patru combinații posibile, cu patru sisteme de ecuații algebrice liniare și, în cele din urmă, la soluția unică a problemei, cu x = 36 și y = 64, calculând că la începutul bătăliei normanzii aveau 1296 de luptători, iar saxonii 784. Mirarea de atunci, când aveam senzația că nu-mi merit acei elevi sârguincioși de la țară, este nimic pe lângă mirarea de acum, prin prisma testelor PISA. De ce, la probleme infinit mai simple decât ceea ce se purta pe vremuri, rezultatele sunt atât de proaste?

Inteligența sterilă și prostia multiplă

Se bate intens toba interdisciplinarității și transdiscipli­narității, dar se uită că pentru a ajunge la granițele unor discipline trebuie să fi pășit mai întâi pe teritoriul lor mai mult sau mai puțin academic. Cum să jonglezi interdisciplinar cu fizica, matematica și istoria fără a cunoaște disciplinele în cauză la nivel bazic? Cum să rezolvi „problemele de viață, practice” fără cunoștințe teoretice solide? Cum să aplici matematica dacă nu-i cunoști formulele? Ecuațiile și integralele provin din viață și au legătură cu viața, iar pentru componenta aplicativă și „legarea matematicii cu viața”, cum spune domnul Mircea Miclea, trebuie să cunoști această matematică, pentru a avea ce lega de viață.

După ce a clocit ani de zile ouăle fatale ale reformei la Cotroceni, domnul Miclea, unul dintre marii responsabili de rezultatele la testele PISA, vine să ne povestească cum învață chinezii matematică și cât de nocivă ar fi predarea ei formal-teoretică.

De fapt, producem încă elite pentru că la noi încă se predă matematica la fel ca în țările premiante ale Asiei, unde așa-zisul formalism este la el acasă. Când vorbim de învățământul de masă de la noi, constatăm că avem prea puțină matematică și mai ales exigență, nu un exces de teorie și formalism. Domnul Miclea și secta postmoderniștilor de pajiște nu au aflat că nu există practică fără o bună teorie. Iar teoria, în cazul științelor exacte, se însușește cu mult efort și disciplină intelectuală, nu prin metode moderne gen broscuța creativă sau cactusul greșelilor, ori diverse jocuri de societate, amuzant-interactive. A vorbi de faptul că memorarea mecanică explică eșecul, în cazul matematicii bunăoară, este o altă aiureală, pentru că matematica nu poate fi învățată mecanic de nimeni, nici de cei cu o memorie prodigioasă, alintați cu numele de „savanți idioți”. Memorarea mecanică se aplică la seminariile teologice postmoderne, unde toți recitatorii de lozinci mobilizatoare de felul: „Să fim creativi!”, „Vrem școala altfel!”, „Vrem fizica fără formule!”, „Să învățăm numai lucruri utile, ușor și repede!” primesc repede atestate de experți și se apucă de reformat învățământul, chiar dacă nu au fost o secundă la catedră. Avem rezultate proaste pentru că se învață mai puțin, nu din cauza excesului de teorie. Suntem la fundul grămezii, cum ar spune Tony Judt, pentru că am implementat orbește reforme devastatoare. Atunci când se aplicau experimentele postmoderniste, nu mai era loc de întors de atâta creativitate, inteligențe multiple, multiperspecti­visme și alte ornamente multicolore, însă rezultatele nu au avut deloc legătură cu deșteptăciunea explozivă și excelentă. Oricine citește LEN va înota în creativitate și procese cognitive. Legea, fiind opera unui psiholog cognitivist, având pretenția stăpânirii tainelor creierului uman, ar fi trebuit să fie un model de logică. Domnul Miclea vedea în ea soluția magică, chiuind de bucurie când a lansat-o la apă împreună cu președintele republicii, de parcă ar fi realizat harta genomului uman și ar fi găsit cheia tuturor problemelor. În loc de aceasta, legea s-a dovedit aberantă, inaplicabilă din chiar momentul adoptării, având nevoie de o întreagă „legislație secundară” pentru a fi ținută în viață. Pe baza acestei legi s-a dus o campanie continuă împotriva „cunoștințelor inutile”, cerându-se formarea de competențe fără informații și realizarea învățării fără muncă. Idealul utilitarist l-a înlocuit pe cel umanist, cultura generală fiind aruncată la gunoi, cuvântul de ordine devenind „Doar strictul necesar!”, așa cum cânta ursul Baloo în Cărțile junglei. Iată de ce acum nu facem decât să culegem roadele reformelor fără cap și coadă.

România este, prin legislația în uz și reformele operate, țara postmodernismului radical, adică cea mai avansată țară din lume la capitolele modernizare, reformă, compatibilizare cu Occidentul. De asemenea, România are cei mai numeroși specialiști și experți cu diplomă din lume în domeniul educației, grație programelor derulate în ultima vreme, încât nici cea mai banală activitate nu se desfășoară fără un atestat de competență corespunzător. Practic, rezultatele PISA aruncă o lumină demitizantă pentru uriașa armată a experților, specialiștilor și competenților din republica noastră tehnotronic-postmodernă. Precum girafa din bancul cu ardeleanul aflat în vizită la grădina zoologică, astfel de rezultate proaste nu există pentru România, țara experților de plai, luncă și baltă. Să nu uităm că și legendara Costica Vărzaru era expert atestat de minister, ba chiar autor de manuale de educație europeană. Cu aceste premise de domeniul fantasticului, de ce rezultatele observabile și măsurabile sunt jalnice în țara competenților? Cum explică misterul că, după fiecare înnoire revoluționară, lucrurile arată mai rău? De ce armata experților tace mâlc în astfel de situații, neavând ca obiect în portofoliile de cercetare studierea efectelor reformelor imple­men­tate cu atâta tam-tam? De ce această formidabilă armată de competenți, extrem de vocală când vine vorba să introducem schimbări peste noapte, nu ne lămurește în privința crizei actuale? Cum se poate ca o reformă care este introdusă pentru progres și modernizare să producă regres și analfabetism funcțional de masă? Iar atunci când se observă că rezultatele nu sunt cele așteptate, să se meargă înainte cu experi­mentele, ca și cum eșecul în serie al reformelor se tratează cu noi și noi reforme radicale. Fără feedback, fără analiza situației, elucidarea cauzelor și dialog cu cei de la catedră. Vedem că testele PISA nu aduc nicio noutate, dar ne arată, de fiecare dată când sunt aplicate, că suntem pe un drum greșit. Poate a venit vremea să începem o discuție serioasă pe această temă dacă dorim să nu adâncim la nesfârșit dezastrul din educație.