Socialize

Facebook
Home » Reforma » Proces » Olimpiade, Regulamente, „Autisme“

Olimpiade, Regulamente, „Autisme“

Un interes şcolar recent mi-a oferit ocazia să pătrund într-o anume măsură în mecanismul organizării şi desfăşurării olimpiadelor şcolare. La Școala Gimnazială 56  din Bucureşti a avut loc recent faza municipală a Olimpiadei de Limba şi Literatură română, ca şi  a celei de Lectură pentru gimnaziu.

Nu făceam parte din cei interesaţi să conteste vreun rezultat. Probabil că printre părinţii, profesorii şi elevii aceia, prezenţi marţi, 5 martie, în curtea şcolii, făceam o figură aparte tocmai fiindcă nu contestam nimic. Aveam nevoie, pur şi simplu, de un feedback în legătură cu o lucrare a unui elev de clasa a VIII-a şi pentru asta cineva/eu sau un profesor din comisie trebuie să arunce o privire pe lucrare şi să-mi spună care erau punctele slabe ale lucrării.

Caracterul naiv al dorinţei mele a ieşit rapid la suprafaţă când mi s-a pus întrebarea: „Unde este elevul?!“ Am spus, ceea ce era perfect adevărat, că elevul se afla la şcoală şi că termina cursurile la 14.15. Cu o zi în urmă, în programul stabilit de onorabila Comisie pentru contestaţii, elevul în cauză era, de asemenea, la şcoală, terminând orele la 13.20, în vreme ce programul afişat de depunere de contestaţii se termina la orele 14.00… Şi cum elevul nu era „de faţă“, nu am putut să văd lucrarea şi nimeni altcineva nu mi-a putut formula o impresie cu privire la lucrarea care mă interesa.

Dar cum tot făcusem un drum lung până ajunsesem la şcoală, am avut un dialog de „înţelegere“ a mecanismului de acces la lucrările de la olimpiadă; atât cu vicepreşedintele Comisiei, prof. Simona Roşca, dar şi – telefonic –  cu  preşedintele Comisiei Judeţene de Corectare. Dialog plin de surprize pe ici, pe colo, uneori chiar prin punctele… esenţiale. Am aflat, astfel, că, în conformitate cu ultimul Regulament specific privind organizarea şi desfăşurarea Olimpiadei de Limba şi Literatura română, proaspăt scos din cuptoarele MEN (16.01.2019), ceea ce doream eu era imposibil de realizat. Mai mult, mi s-a spus, aşa, în treacăt, că venise chiar şi cineva care lucra la Ministerul Educaţiei Naţionale să vadă o lucrare şi că acest lucru nu fusese posibil. Fireşte, argumentul-forte al membrilor Comisiei a fost Regulamentul care, cu amabilitatea secretarei-şefe, mi-a fost înmânat şi unde am citit negru pe alb: „ART. 20 (2) La toate etapele Olimpiadei, nu se admite depunerea contestaţiei de către altă persoană (părinte, profesor însoţitor, coleg etc), în absenţa elevului“ (chiar dacă se doreşte doar vizualizarea lucrării!). Cu alte cuvinte, pe bună dreptate, doamnele din Comisie nu aveau cum să-mi faciliteze formarea unei impresii asupra unei lucrări deja corectate şi notate de către profesorii-corectori. Lucrările, am dedus eu, sunt strict secrete! Dar dacă sunt chiar profesorul elevului în cauză?! am marşat eu, în dialog, crezând că voi obţine ceva puncte în plus în  logica discuţiei şi a stării de fapt cu care mă confruntam… Nu contează! mi s-a spus, cât de politicos era cu putinţă.  Regulamentul e… regulament! Adică, am dedus eu, dacă eu, profesor, doresc să obţin un feeback privind propria muncă, fiindcă lucrarea elevului trimis la olimpiadă ar putea să aibă pentru mine semnificaţii anume, acest lucru îmi este interzis. Nu vi se pare absurd?!… am continuat eu pe aceeaşi logică, ocazie cu care am primit un răspuns demn de analele unei antologii a excesului. Și dacă elevul în cauză (elevul meu adică!) nu este de acord ca dvs. să-i vedeţi lucrarea?! Iniţial, a avut loc un blocaj al subsemnatului, crezând că mă aflu în faţa unei replici de teatru absurd. Apoi însă am fost ceva mai puţin încrezător în logica mea, când doamna profesoară mi-a explicat câte ceva în legătură cu drepturile elevului şi cu situaţiile cu care se confruntă azi corpul profesoral.

Am aflat cu această ocazie şi alte minunate prevederi şi interdicţii, moşite, probabil, tot în strada cunoscută: de exemplu, interdicţia aplicată elevului de a fotografia sau de a copia propria lucrare. E de presupus că şi această prevedere are legătură cu ceva, dar e greu de crezut că şi aici ar putea fi vorba tot de o protejare a imaginii elevului. Sau poate, cine ştie, se are în vedere protejarea imaginii profesorului. 

N-am să fac în aceste însemnări o analiză a unuia dintre cele mai proaspete produse ale ministerului din strada G-ral Berthelot. E posibil că el să aibă şi prevederi strict necesare, lăudabile, care să aibă rolul de a apăra profesorul-corector sau chiar imaginea publică a elevilor. Probabil că aşa se şi explică de ce rezultatele nu au fost puse ca în alţi ani pe site-ul gimnaziului, trebuind să străbaţi oraşul pentru a afla, într-adevăr, rezultatele.

În acelaşi timp însă, nu pot evita alte judecăţi, care dau seamă despre un comportament ce face tot mai mult din şcoală o instituţie marcată de „autism“. Căci nu doar la olimpiadă nu-ţi poţi fotografia propria lucrare, tezele însele beneficiază de acelaşi „nobil“ tratament. Cel puţin în unele şcoli, dacă nu cumva în toate şcolile, graţie cine ştie cărui alt regulament, produs tot în înaltele sfere ale deciziei şi care face necesară deplasarea părintelui la şcoală, în cazul în care vrea să vadă teza copilului său la disciplina X sau Y.

Întrebările care nu pot fi evitate sunt, până la urmă, acestea: de ce atât secret? De ce această tendinţă a şcolii de a se închide între ziduri, într-o lume în care tocmai deschiderea către comunitate devine imperativul tot mai evident al vremurilor? Este ea vulnerabilă şi în ce constă vulnerabilitatea ei? Cum să se realizeze oare o adevărată şi necesară colaborare şcoală-părinte atâta vreme cât şcoala, prin autoritatea MEN, impune restricţii, inventează norme mai mult sau mai puţin iraţionale, aşază obstacole în calea unei reale transparenţe, a unei relaţii fireşti, favorizate de noile tehnologii, între părinte şi şcoală?

Destule prevederi din fel de fel de regulamente par tot mai greu de justificat  prin obstinaţia cu care se încearcă  să se împiedice accesul la informaţii al părinţilor, dar şi al profesorilor neimplicaţi direct în activităţi de corectare. Pare că nimănui nu i-a trecut prin cap că un profesor al cărui elev a participat la o olimpiadă ar putea simţi nevoia să facă  propria analiză a lucrării, însoţit sau nu de către elev. Poate neînsoţit, pentru a înţelege dacă propriile exigenţe sunt la un anume nivel, sau dacă propria viziune asupra rezolvării unui subiect de olimpiadă coincide cu modul în care colegii lui văd lucrurile.

P.S. Interesant mi s-a părut şi răspunsul preşedintei Comisiei cu privire la situaţia ipotetică în care un elev s-a îmbolnăvit tocmai  în acele două zile de acces la propria lucrare şi la posibilitatea de a face contestaţie. A pierdut ocazia! mi-a explicat simplu şi logic doamna profesoară… Ghinionul lui! mi-am zis şi eu în sine-mi.

P.P.S.  Chiar în momentul în care redactam aceste însemnări, un părinte de la un colegiu din Iaşi postase pe un site social-media o lucrare a propriului copil în care învăţătoarea/învăţătorul clasei corectase greşit grafia unui cuvânt (patinoar)… Neplăcută situaţie, mi-am zis, dacă lucrurile stau chiar aşa, deşi se pare că ele nu şedeau chiar aşa. Oare aşa să se justifice atâta secretomanie asociată lucrărilor de la olimpiade şi examene? Am realizat apoi că, de fapt, lucrările sunt corectate de către doi profesori. Şi că posibitatea unor erori este minimă. Dar, cu toate acestea, an de an, chiar la evaluarea naţională, numărul contestaţiilor pare a creşte exponenţial!

Complicat este să fii profesor în România de azi! Tot atât de complicat cât e să fii şi părinte! Sau să fii, pur şi simplu, cineva interesat de o problemă şcolară!

Adrian COSTACHE