Socialize

Facebook
Home » Reforma » Radiografii » Opinii şi… opinii

Opinii şi… opinii

S-ar părea că de la o vreme toată lumea are dreptate. Afirmaţia are acelaşi grad de adevăr precum faptul că am ajuns în epoca… postadevăr. Toată lumea are dreptate (discuţiile despre identitatea naţională şi programe mi-au întărit acest adevăr!), deşi, sper, este încă evident că unii au în multe cazuri mai puţină dreptate, iar alţii nu au deloc. Într-un timp nu foarte îndepărtat, cei care nu aveau dreptate aveau şi calitatea de a bănui că nu aveau dreptate. Azi e greu de crezut că cineva ar ieşi în spaţiul public şi ar declara ritos că nu are… dreptate. Sau că nu a avut dreptate. Dar să vedem cum stau lucrurile.

Aud o mulţime de voci, din spaţiul nedidactic cele mai multe, care spun ceva de genul: „capacitatea de memorare a elevilor a scăzut în ultimii ani. Motivul: tehnologia secolului XXI“. Ce ar rezulta din această observaţie cu privire la şcoală e destul de confuz. În spaţiul şcolii sau în cel adiacent ei se vorbeşte, pornind de la scăderea capacităţii de memorare a elevului (aşa o fi, are cineva date substanţiale în această privinţă?), despre renunţarea la informaţii ca element de instruire, fiindcă oricum aceste informaţii pot fi găsite pe Internet. Sărind de la una la alta, la o extremă optimistă şi menită să schimbe „faţa omului european“, un lider din acest spaţiu ne spune, nici mai mult, nici mai puţin, că Europa, această Europă plină de promisiuni, ar trebui să se gândească la un salariu minim garantat pentru fiecare cetăţean european. Nu va conta dacă acesta a făcut/a muncit ceva pentru salariul minim şi nici de unde va veni această productivitate care ne trimite de-a dreptul într-un imaginar SF. Dar e posibil ca şi liderul european să aibă dreptate, fiindcă ceea ce s-a numit cândva „cultura nemuncii“ se impune în cadenţă. În context, poate că elevul nu mai trebuie să reţină, pentru bucuria de a-şi „mobila“ în acest fel mintea, niciun vers eminescian, iar elevul de la ora de muzică nu trebuie să mai reţină notele muzicale nici măcar de pe o jumătate de portativ. Poate că ne străduim, şi şcoala desigur, să creăm o umanitate al cărei singur ţel va fi statul cu burta la soare. Numai că pentru a sta toată ziua cu burta la soare îţi trebuie o oarece pregătire. Iar în această pregătire ar putea intra, cu totul paradoxal, desigur, şi aceste versuri: „Stele-n cer/Deasupra mărilor/Ard depărtărilor/Până ce pier“. Şi nu se poate spune că sunt cele mai strălucite versuri eminesciene. Fiindcă altminteri într-o zi ne vom plictisi de stat cu burta la soare şi vom simţi nevoia de acţiune. Doar asta ne învaţă toată „cultura“ cu care contemporanii noştri ahtiaţi de rating şi bani ne-o oferă zi de zi şi ceas de ceas. Plictisiţi, aşadar, de frumuseţea lumii, vom începe să dăm foc acestei lumi: bombe, terorism etc. Pentru a vedea fenomenul focului şi a-l cunoaşte mai bine decât l-am cunoscut la şcoală. Sau vom începe să distrugem (vezi cazul tinerilor britanici de acum câţiva ani care au şocat Anglia, o ţară în care nu chiar toată lumea are dreptate). Sau – de ce nu – vom începe să ucidem! Pentru a vedea cum se poate trăi sentimentul de a ucide!

Dar să nu o luăm razna şi să ne depărtăm prea mult de subiect…

Prin urmare, revin la o temă care începe cu un citat, selectat de pe un site citit de multă lume: „Copiii de azi nu se mai regăsesc în experienţele scriitorilor clasici“ (poate că am mai dat acest citat). Facem o pauză şi ne întrebăm: dar copiii de azi, într-un sens mai larg, se mai regăsesc în lumea reală? Nu cumva ei vor tot mai mult ca lumea reală, ca şi lumea culturii, să fie aidoma celei virtuale? E posibil ca ei chiar să vrea acest lucru, numai că ei nu sunt singuri pe această lume. Şi nu cred că a sosit vremea în care menirea noastră de a-i învăţa valorile şi discriminarea a fost graţiată. „Sunt generaţii care nu-l mai înţeleg pe Creangă, pentru că e plin de regionalisme şi arhaisme, şi de aceea copiii sunt obligaţi să amâne lectura pentru decodificarea sensurilor cuvintelor.“

Aşa o fi. Dar, în paranteză fie spus, sunt ei sunt chiar primele generaţii care nu l-au înţeles pe Creangă? Modesta mea experienţă de profesor îmi spune că nici vorbă! Că întotdeauna limbajul lui Creangă a fost o piedică în accesarea semnificaţiilor mai profunde – atâtea cât sunt! – ale humuleşteanului. Şi atunci ce s-a schimbat? Tot modesta mea experienţă îmi spune că mai vechile generaţii interpretau într-o manieră oarecum elementară şi poezia eminesciană atunci când o învăţau la şcoală. Şi era normal ca accesul se producă doar până la un anume nivel. Dar dacă aceste generaţii şi alte generaţii (mă tem, totuşi, că cel care foloseşte mai sus termenul generaţii se referă în fapt la ceea ce numim serii de elevi) şi-au exersau memoria pe un text eminescian şi într-un context sau altul au putut să spună „Căci unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi spre a cunoaşte/Şi lumea încearcă în zadar/Din goluri a se naşte“, trebuie spus că aceste generaţii au avut totuşi la un moment dat sentimentul particular al sensului existenţei lor, în vreme ce generaţiile de azi…

Pe acelaşi site ni se spune: „Trebuie să mai adaptezi anumite texte. Foarte mulţi tineri nu se mai regăsesc în experienţele scriitorului. Ţine şi de profesor, şi de cultura lui generală să facă materia atractivă, să facă anumite conexiuni. Doar profesorul ştie dacă elevul are capacitatea de a primi ceva sau nu. Este posibil ca, de exemplu, dacă mă duc la clasa XI-a cu Simpozionul lui Platon pentru a le face mai cunoscut fenomenul Erosului, prin naşterea lui Eros şi mitul androginului, în contextul studierii romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, anumiţi elevi nici nu reuşesc să citească, iar alţii pot oferi un feedback foarte bun“.

E parcă o contradicţie în aceste ultime afirmaţii. Pe de o parte îl excludem cu totul pe Creangă din posibilele lecturi ale elevilor (fiindcă nu găsim, se pare, metoda), iar pe de altă parte, clamăm că am putea stabili o relaţie între Banchetul lui Platon şi romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

„Şcoala ar trebui să fie axată pe cerinţele şi nevoile elevilor (…). Şcoala este un «pat al lui Procust» acum, iar dacă elevii de la clasa dumneaei reacţionează la altfel de texte (Banchetul – n.n.) şi reuşeşte să îi facă să înţeleagă acel text, atunci (profesorul – n.n.) are dreptate să folosească acele texte.“ „Profesorul trebuie să îi înveţe pe elevi mai întâi să comunice, apoi să ia contact cu viaţa reală, pentru că nu degeaba la testele PISA peste 40 la sută din elevi nu înţeleg ce citesc“, adaugă acelaşi profesor.

Poţi să nu dai dreptate acestei opinii?

Şi aşa descoperi că mai toată lumea pare a avea dreptate, pare a se afla în vecinătatea unui adevăr, pe care ceilalţi îl văd, sau se fac că nu-l văd, pentru ca în cele din urmă să ne descoperim unii pe alţii fie cantonaţi în propriile şi imuabilele adevăruri personale, fie să încercăm să ne apropiem de adevărul mare, acela al idealurilor unei educaţii. În acest ideal, copilul a rămas totuşi o variată şi neaşteptată inflorescenţă de posibilităţi, depinzând numai de noi ce va fi cu el. Iar dacă se va plictisi la clasă, cum se tot clamează, soluţia nu este întotdeauna aceea de a schimba şcoala cu totul, ci mai degrabă metoda.

Prin urmare, nu renunţarea la clasici este soluţia, ci găsirea metodei. Lumea de mâine nu poate fi una fără repere. Sau cum o spune frumos o profesoară din Galaţi: „Renunţarea la clasici duce până la urmă şi la o pierdere a identităţii naţionale. Trebuie să avem o referinţă valorică a trecutului, dar şi a prezentului, copiii şi elevii noştri au nevoie de modele. Atunci când clasicii dispar, ce folos să vorbeşti despre empatie culturală şi interculturalitate? Neavând la cine să te raportezi, te exilezi în propria ta cultură şi educaţie“.

Ceea ce pare a rezulta subsidiar din aceste opinii e faptul că nu copilul/elevul de azi s-a schimbat foarte mult, ci şcoala, care nu pare capabilă a mai face faţă propriei definiţii despre sine.

Adrian Costache

P.S. Am simţit nevoia să scriu aceste însemnări şi fiindcă au fost lansate noi programe de limba şi literatura română pentru gimnaziu şi ele sunt criticate pentru slaba ilustrare a ideii de identitate naţională. Citesc aceste opinii şi constat cu stupefacţie că obiceiul de a nu citi un document şi de a vorbi despre el se păstrează nealterat de mai bine de 20 de ani. Am trăit această experienţă şi cu privire la mai vechile programe de liceu.