De câţiva ani, de prin 2009, şi în procesul de educaţie şi instrucţie corectă aceştia sunt mulţi, Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare subordonat Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, prin Comisia de elaborare a subiectelor de bacalaureat, se pare, cel puţin la limba şi literatura română, mereu aceeaşi, perseverează în formularea subiectelor într-o eroare, pe care profesorii şi elevii şi-o însuşesc, o acceptă şi o urmează, chiar dacă este o cale cu borne terminologice confuze, încâlcite, numai fiindcă este trasată de o autoritate pretins ministerială. De atunci s-au scris numeroase cărţi despre eseurile şcolare, într-o accepţiune eronată, o mulţime impresionantă de ghiduri sau culegeri cu modele de subiecte propuse sau rezolvate pentru bacalaureat, cu bareme de corectare, sugestii de rezolvare, toate uzând de aceeaşi terminologie eronată. Am spus înainte eroare, şi nu greşeală, fiindcă erorile sunt neintenţionate, cauzate eventual de ignoranţa filologică, pe când greşelile de multe ori sunt făcute cu bună ştiinţă sau rea-credinţă. Ignoranţa neconştiută poate fi mai repede remediată decât greşeala voită sau nevoită. De aceea, ca profesor de cultură, literatură română şi universală, am considerat că este de datoria mea să intervin pentru remedierea rapidă a unor erori ce pot impieta cultura filologică a tinerei generaţii, dar şi ca adjuvant pentru profesorii de specialitate.
Din 2009 până astăzi, programele de bacalaureat, perfect identice, precizează corect şi cu necesitate statutul disciplinei, competenţele de evaluat, fac precizări privind conţinuturile programei de literatură română, limbă şi comunicare. Programa urmează corect curriculumul liceal, care stabileşte principiul studierii limbii şi literaturii române din perspectivă comunicativ-funcţională, pune accent pe latura formativă a învăţării, fiind centrat pe achiziţionarea de competenţe şi abilităţi. Nemulţumirea noastră este legată însă de formularea subiectelor de literatură română.
Proba scrisă de limbă şi literatură română este alcătuită din trei subiecte, formulate de la an la an aproape invariabil. Inclusiv la simulările pentru bacalaureatul din anul acesta se folosesc aceleaşi formulări ale subiectelor şi recomandări ale baremelor de evaluare şi notare eronate, care trebuie imediat remediate. Subiectul I, alcătuit corect, are ca suport un text literar studiat sau la prima vedere, cu 9 itemi, puncte, cerinţe sau sarcini de rezolvat, care verifică cunoştinţele de cultură filologică generală, de limbă şi literatură, itemi ce privesc probleme de gramatică, ortografie şi punctuaţie, vocabular, noţiuni de ştiinţa literaturii (istoria, critica şi teoria literară): genuri şi specii literare, curente literare, probleme de versificaţie şi stil, compoziţie literară. Subiectul al II-lea le cere elevilor să scrie un text sau discurs de tip argumentativ pe o temă dată, care are ca suport un text de tip aforistic, maximă, expresie sau afirmaţie celebră, un concept sau o situaţie dată. I-am mai putea spune compunere liberă sau eseu. În afara exprimării corecte şi elevate, adecvată temei, şi a respectării normelor limbii literare, este vizată şi structura discursului argumentativ prin formularea unei ipoteze sau a propriei opinii, enunţarea şi dezvoltarea corespunzătoare a două argumente în favoarea ipotezei, formularea unei concluzii pertinente. Scopul este, sau ar trebui să fie, verificarea nivelului de cultură generală a elevilor, a capacităţii lor intelectuale, a abilităţilor de exprimare scrisă, a originalităţii în tratarea unui subiect dat şi, în legătură cu acesta, a sensibilităţii, personalităţii, fanteziei, imaginaţiei sau a altor facultăţi raţionale şi imaginative. Tipul acesta de compunere liberă se numea încă din Antichitate discurs argumentativ, iar de la sfârşitul Renaşterii, prin contribuţia lui Michel de Montaigne, se numeşte eseu (Les essais, 1580). Discursul argumentativ sau eseul dă posibilitate absolventului să-şi etaleze, în afara competenţelor dobândite prin educaţia formală, şi capacităţi deprinse prin educaţia nonformală, în afara formelor organizate şi obligatorii, sau informală, în cazul influenţelor educative neorganizate, nesistematice, a familiei, societăţii, mass-media, competiţiilor sportive, unor concursuri etc. Azi numeroase asociaţii sau organizaţii nonguvernamentale au printre obiectivele lor dezvoltarea capacităţilor de comunicare orală şi scrisă, cum este de exemplu toastmasterul internaţional, cu filiale în toată ţara.
Cu totul surprinzător şi eronat, la subiectul al III-lea li se cere elevilor să redacteze un eseu structurat, probabil cu gândul la structura hexametrică a discursului antic, deşi este vorba de o compunere după texte literare prin care se verifică lectura beletristică a elevilor şi cunoştinţele lor de ştiinţa literaturii, de istorie critică şi teorie literară. Itemii sunt asemănători cu cei de la subiectul al II-lea, într-o formulare mai generală: introducere, cuprins, încheiere, şi li se cere elevilor să respecte, cerinţă aproape imposibil de realizat, structura textului argumentativ: ipoteza, argumentaţia şi concluzia. Subiectul verifică deci lectura, înţelegerea şi interpretarea cunoştinţelor de literatură română acumulate de-a lungul anilor, are un caracter reproductiv, şi nu creator, ceea ce se urmărea prin subiectul al II-lea.
În 1989, imediat după revoluţie, preocupat de pragmatizarea şi eficientizarea rapidă a învăţământului, prea partinizat de comunişti, am publicat o carte, la o editură de prestigiu din Bucureşti, apreciată de profesori, metodicieni, critici literari, Noţiuni de stil şi compoziţie – cu modele de compuneri şcolare (Editura Coresi, Bucureşti, 1991), în care clasificam compoziţiile şcolare în: Compuneri libere, cu finalităţi creative, pe o temă dată, de regulă după o maximă sau expresie celebră, citate, proverbe, compuneri după un tablou, comentarea unei competiţii sau întâmplări din viaţă; Compuneri după texte literare, reproductive, de valorificare a unor lecturi literare sau concepte de ştiinţa literaturii (istorie, critică, teorie literară): rezumatul, caracterizarea unui personaj, studiul de caz, articolul, recenzia, prezentarea unui concept de critică sau teorie literară; şi Compuneri cu destinaţie specială: scrisoarea, telegrama, cererea, declaraţia, autobiografia, procesul verbal. Socot această posibilă clasificare a compunerilor şcolare perfect valabilă şi astăzi.
Pentru a fi crezut nu pe cuvânt, ci prin argumente ştiinţifice, logice şi filologice, voi face o scurtă incursiune în istoria discursului ca specie oratorică, urmată de o situare a discursului într-un tablou logic al noţiunilor, comparativ cu textul, compunerea şi eseul, pe care nu e de mirare că elevii adesea le confundă.
Discursul era încă din Antichitate specia cea mai obişnuită a genului oratoric, pulverizat azi în cele trei genuri: epic, liric, dramatic. Dacă ar fi să dăm crezare lui Cicero, cel mai mare orator latin, oratoria sau elocinţa îşi are originea în înclinarea înnăscută a sicilienilor de a vorbi mult, frumos şi convingător. Aristotel a scris primul tratat de Retorică, după cum a scris şi întâiul manual de Poetică. Dacă Poetica a fost şi a rămas ştiinţa despre poezie (nume antic al literaturii), Retorica este teoria şi arta, talentul, meşteşugul de a vorbi corect, frumos şi convingător. Desigur, apariţia elocinţei nu trebuie pusă numai pe disponibilitatea înnăscută a unei populaţii, ci mai ales pe necesitatea comunicării publice în numeroasele evenimente politice legate de viaţa cetăţii (a polisului), care aveau loc de obicei în pieţe deschise, agora (din gr. agorein – a vorbi deschis, de unde şi denumirea alegoriei ca figură de stil: allos – altul, altceva şi agorein – a vorbi deschis, deci a vorbi, cu pretenţia de a fi deschis, dar a lăsa să se înţeleagă altceva). În aceste pieţe publice se făceau de obicei mobilizări la război, celebrări de victorii, exilări, aniversări, comemorări. O altă cauză importantă care a dus la apariţia şi dezvoltarea elocinţei a fost numărul mare de procese, necesitatea pledării, apărării şi acuzării, în condiţiile regimurilor despotice, inechităţilor şi abuzurilor tiranilor sicilieni din acel timp (sec. V – IV î.Hr.).
Aristotel primul, în Retorica, deosebea trei feluri de discursuri, ca specie a genului oratoric: demonstrativ sau epideictic, deliberativ (politic) şi judiciar. Termenul de epideictic nu s-a impus, dar etimologia lui îi arată sensul originar, esenţial (gr. epi – deasupra, pe, după şi deiktikos – care arată, demonstrează, argumentează, întăreşte un sens).
Vechile canoane retorice impuneau discursului o structură hexametrică, cele şase părţi ale acestei specii a genului oratoric fiind: 1. Exordiul (de la lat. exordior, -diri, -orsus sum – a începe să urzească, a începe un discurs > exordium, ii – urzeală a pânzei, început, origine, prima parte a unui discurs) în limba română a fost tradus prin expoziţiune, introducere, început, incipit. De altfel, în latină textus înseamnă pânză, ţesătură, apoi expunere, text, temă, subiect.
2. Naraţiunea (narratio sau elocutio), expunerea propriu-zisă a faptelor. 3. Diviziunea (partitio), unii îi spun compoziţie, ordonarea, organizarea materialului pe capitole, părţi, după un plan eficient, bine chibzuit. 4. Probarea (confirmatio), confirmarea sau argumentarea celor susţinute. 5. Respingerea sau negarea argumentelor adversarului (reprehensio). 6. Concluzia sau peroratia (conclusio).
Toate aceste părţi ale discursului şi ale retoricii sau oratoriei însăşi sunt expuse într-o intenţie de tinereţe a lui Cicero de a elabora un tratat complet de retorică, din care nu a scris decât două cărţi, De inventione (Despre invenţiune). Structura hexametrică a discursului antic se regăseşte şi azi, fără o ordine prestabilită sau prezenţă obligatorie, aproape în toate scrierile beletristice, sub forma celor şase părţi obişnuite ale oricărei creaţii literare, pe care le numim expoziţiune, intrigă, conflict, desfăşurarea acţiunii, punctul culminant, deznodământul. Nici împărţirea unor specii ale genului dramatic pe cinci acte nu este străină de structura canonică a discursului antic.
Interesul faţă de retorică în pregătirea tineretului pentru viaţa publică, a Curtenilor (Baltassare Castiglione), Principilor (Niccolo Machiavelli), Oracoliştilor (Baltazar Gracian), ca să folosim titlurile câtorva scrieri educative celebre, a fost în toate timpurile foarte mare. Încă din perioada elenistică sau alexandrină a culturii greceşti, retorica a fost inclusă printre obiectele de învăţământ, iar în Evul Mediu era considerată una dintre cele şapte arte liberale, demne de omul liber, alături de gramatică, dialectică, geometrie, aritmetică, astronomie, muzică. De mare autoritate şi frecvenţă se bucura oratoria în timpul Renaşterii, pentru educaţia umanistă a tineretului în spiritul timpurilor moderne. Abia începând cu perioada clasicismului, din secolul al XVII-lea, prin discurs, ca specie a genului oratoric, se desemnează orice expunere metodică: Descartes, Discours de la methode; Buffon, Discours sur le style, cu celebra definiţie a stilului: Le style c’est l’homme même (Stilul e omul însuşi) sau Bossuet, episcop şi scriitor, predicator la curtea lui Ludovic al XIV-lea, cu Discours sur l’histoire universelle.
Azi, prin discurs (de la lat. discursus > dis – separat, contrar, şi curro, ere, cursum – a alerga, a curge, deci a alerga într-o parte sau alta, încoace şi încolo, în toate părţile; ulterior, discurs, conferinţă, conversaţie, cuvântare, alocuţiune, spici) se înţelege, conform Dicţionarului de terminologie literară (Editura Ştiinţifică, 1970, p. 107) orice expunere pe o anumită temă făcută în faţa unui public cu scopul de a convinge auditoriul, de a-l mişca şi de a-i câştiga adeziunea faţă de cele spuse. O definiţie mai pretenţioasă, modernă, de semiologie lingvistică denominează discursul ca orice ansamblu de enunţuri (propoziţii) ale unui emiţător.
Din Antichitate aproape până astăzi nu s-a făcut o delimitare precisă, pe de o parte, între retorică (de la gr. rema – cuvânt, verb, şi retor – orator, vorbitor, retor) ca artă, talent, meşteşug de a vorbi frumos, şi ştiinţa artei de a vorbi frumos, pe de altă parte, între retorică şi oratorie (de la lat. oro, are – vorbi, a spune, probabil în legătură cu os, oris – gură, bot, voce, limbă, vorbire). Azi prin retorică se înţelege ştiinţă a oratoriei, a artei de a vorbi frumos, iar retorul sau retoricianul este specialistul în retorică, cu înţelesul nediferenţiat de artă şi ştiinţă sau, dacă le diferenţiem, retorica ar ţine de ştiinţă, oratoria de artă. Interesant că şi popoarele slave, deşi nu fac parte din aceeaşi familie, au păstrat în limbile lor etimonul grecesc. În slava veche, reci, rekat` însemna vorbire, rostire, limbă, grai, cuvântare, discurs, iar ritor – retor, profesor de retorică. Fenomenul nu e de mirare, din moment ce tesalonicienii Chiril şi Metodiu, care au inventat alfabetul chirilic, locuiau în Nordul Greciei şi sudul Macedoniei, unde trăia o numeroasă populaţie slavă.
Raportat la tabloul logic al raporturilor între noţiuni, recunoscut de toată lumea, inclusiv de cei care au învăţat logica la liceu, textul, compunerea, discursul, eseul, aparent cvasisinonimice, sinonime parţiale, nu sunt noţiuni concordante, nici de identitate, nici de ordinare, nici măcar de intersecţie sau încrucişare. Ele intră în categoria noţiunilor opuse, dacă prin opoziţie înţelegem ceea ce trebuie, un grad mai înalt al contradicţiei decât deosebirea. Dar pentru aceasta trebuie să alcătuim un mixaj de definiţii lapidare ale celor patru concepte, pe baza unor dicţionare explicative, de neologisme, etimologice şi de specialitate.
Text – ceea ce este exprimat în scris; cuprinsul unei opere literare sau ştiinţifice, al unui discurs, al unei legi, document, publicaţie etc. (lat. Textus – ţesătură, întocmire, alcătuire, expunere, text, temă, subiect).
Compunere – alcătuire, îmbinare; bucată literară sau muzicală, compoziţie; lucrare şcolară asupra unei teme. A nu se identifica întotdeauna cu compoziţia (cu o mulţime ramificată de înţelesuri asemănătoare: dispunere, aranjare, combinaţie, construcţie, organizare, formă internă, arhitectură, eşafodaj), disciplină în învăţământul artistic care studiază legităţile generale, reguli, norme, inovaţii în procesul de creaţie artistică, inclusiv literară, chiar dacă compoziţia în literatură îşi găseşte anevoie un loc în planurile de învăţământ filologic.
Discurs – expunere, de obicei pe o temă politică, făcută în faţa unei adunări; cuvântare. Tratare în scris a unui subiect de natură ştiinţifică sau literară (lat. Discursus – alergare, răspândire; discurs, conferinţă; conversaţie).
Eseu – studiu de proporţii reduse asupra unor teme filozofice, literare sau ştiinţifice, compus cu mijloace originale, în care autorul îşi expune un punct de vedere personal, fără pretenţia de a epuiza subiectul; specie hibridă între filosofia morală practică şi literatură; încercare, probă (din fr. essayer – a încerca, a proba > essai – încercare, probă). Şi fiindcă eseul a fost piatra de încercare a acuzaţiilor noastre de ignoranţă, voi aminti că Dumitru Tutiucă a consacrat eseului o carte specială, Eseul. Personalitatea unui gen (Editura Junimea – Humanitas, Iaşi, 1979), care are la bază o teză de doctorat îndrumată de prof. univ. dr. docent Ion Zamfirescu, prefaţatorul cărţii. În interesul discuţiilor noastre, trebuie reţinut că cel care a impus pentru prima dată conştiinţei publice cuvântul eseu a fost Michel de Montaigne, Les essais, din 1580. Ne întâmpină aici inclusiv fulguiri de autodefinire a scrierii: „m-am înfăţişat pe mine însumi, mie drept pricină şi cercetare. Este singura carte pe lume în felul ei, plănuire ciudată şi năzdrăvană” (II, VIII). Când a făcut aceste intime destăinuiri, lui Montaigne categoric i-a venit în minte maxima unuia dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice: Gnosi se auton (Nosce te ipsum – Cunoaşte-te pe tine însuţi), care a fost gravată cu litere de aur pe frontonul oracolului din Delphi şi care a devenit apoi principiul fundamental al filozofiei socratice. Scopul pe care îl urmăreşte Montaigne este acela de a se cunoaşte pe sine însuşi, convins că în fiecare om se regăseşte întreaga condiţie umană, precum întreaga condiţie umană se regăseşte în fiecare dintre noi. Nu întâmplător se zice că nu există oameni răi, ci oameni care n-au ajuns să-şi cunoască sufletul. În aceeaşi ordine de idei, cu 52 de ani mai târziu, Jan Amos Komenski, părintele didacticii moderne, şi-a intitulat capitolul I din Didactica Magna (1632), Omul este cea din urmă, cea mai completă şi cea mai perfectă dintre creaturi, iar în fruntea capitolului VI scria: Omul ca să devină om trebuie să fie format, reluat de mai multe ori cu o fermă convingere că Omul devine om numai prin educaţie. Dascălii optimişti cred în visul lui Komensky că „Toţi pot fi învăţaţi totul”. După aceste alte fulguiri de memorie personală, reţinem din încercările lui Montaigne cel puţin caracterul subiectiv al eseului, originalitatea, curajul opiniilor proprii. Deci iată cum de la începuturile sale eseul se constituie ca un gen hibrid, situat la frontiera între filosofia morală practică şi literară, bi- sau polivalenţa originală, interdisciplinaritatea într-un mixaj de ştiinţă şi artă, morală, filozofie, literatură. Eseurile lui Montaigne au generat o întreagă literatură moralistă prin Jean de la Bruyère, Caracterele sau moravurile acestui veac, Blaise Pascal, Descartes, La Rochefoucauld (Memorii, Maxime – cugetări sau sentinţe morale), într-o oarecare măsură, şi primul roman psihologic modern al doamnei de La Fayette, Principesa de Clèves.
Cicero spunea că „poet te naşti, orator te faci”, afirmaţie preluată şi de Quintilian în Ars oratoria. Dacă toată lumea acceptă că poet te naşti şi om de ştiinţă, critic literar, de exemplu, te faci prin cultură, de ce n-am putea accepta ideea că şi om de ştiinţă cu înclinaţii native spre cunoaştere te poţi naşte, aşa cum erau vechii retori, şi oameni de ştiinţă, şi buni vorbitori. Oricum, după cum poezia nu se naşte din Poetică, din ştiinţa despre poezie, nici oratoria ca artă nu se naşte din ştiinţa Retoricii. Nu putem totuşi să nu observăm bivalenţa sau polivalenţa intelectuală a unor oameni deopotrivă artişti şi oameni de ştiinţă, scriitori şi critici literari, cum au fost cel puţin la noi Eugen Lovinescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga.
Spuneam înaintea acestor digresiuni necesare să noţiunile text, compunere, discurs, eseu sunt într-o relaţie de opoziţie prin coordinare, când uneia şi aceleiaşi noţiuni gen îi sunt subordonate câteva noţiuni specie. Noţiunea cu sfera cea mai largă, care le cuprinde pe toate celelalte, este textul.
Orice compunere este un text, dar nu orice text este o compunere, după cum orice discurs sau eseu este un text, dar nu orice text este discurs sau eseu. Trăsătura distinctivă a compunerilor, care le sporeşte conţinutul, dar le reduce sfera, este că se aplică în şcoală, pot fi libere, creative sau după texte literare, reproductive. Compunerile libere sunt în sinonimie parţială cu eseul. Tot astfel, orice discurs sau eseu este un text, dat nu orice text este discurs sau eseu. Discursul este o specie a genului oratoric, poate fi sinonim cu eseul, pe când eseul este o specie hibridă de ştiinţă şi literatură. Relaţia dintre cele patru noţiuni s-ar putea imagina ca un cerc, în care, dacă îl notăm cu D, textul ar fi noţiunea cu sfera cea mai mare. El este egal sau reuneşte în sfera sa specii diferite ale compunerii (A), discursului (B) şi eseului (C), care se deosebesc între ele cel puţin printr-o trăsătură distinctivă, caracteristică, deci D = A È B È C. Dacă ar fi să apelăm la o metodă filologică modernă, eficientă, intuitivă (analiza semică, componenţială sau în trăsături distinctive), câmpul semantic al celor patru noţiuni s-ar putea reprezenta grafic în felul următor. Vom nota pentru aceasta pe orizontală, cu cifre, trăsăturile distinctive, iar pe verticală noţiunile în cauză. Astfel: 1. Tot ceea ce este exprimat în scris; 2. Lucrare şcolară pe o temă dată; 3. Specie a genului oratoric; 4. Specie hibridă între filozofia morală practică şi literatură.
Se vede limpede, cu ochiul liber, nu numai cu ochii minţii, care sunt asemănările şi deosebirile între noţiunile comparate. Orice eseu, discurs sau compunere este un text, dar nu orice text este obligatoriu compunere, discurs sau eseu. Trăsăturile lor distinctive, diferenţiatoare sunt notate cu semnul +.
Quod erat demonstrandum (Iată ce trebuia demonstrat), fără să supere sau să lezeze pe nimeni, în interesul elevilor, al profesorilor şi al ştiinţei literaturii, aceeaşi şi obligatorie pentru toţi.
Prof. univ. dr. Paul MAGHERU, Universitatea din Oradea
